Ela Victoria Luca

Alex, e un dar-sepia, un joc de nori printre cuvinte, deasupra unei lumi, în acre aerul este pur și doar firul de stele mai poate țese povestea unei vieți în ochii căprui. Mulțumesc.

Paul, imaginea ți-a captat ochii minute întregi fiindcă poate nu o dată ți-ai dorit să fi în zbaterea secundelor de dincolo de limitele omenescului. Și să simți cum vibrează totul altfel în juru-ți- Mulțumesc.

Erika, timpul e timp, noi îl simțim trecător, dințat, blând, aspru, noi dăm calități, așa cum îl percepem. El doar Este. Mi-a plăcut acea îndrăgostire a morții de viață. Când eram mică mi-am închipuit că așa se întâmplă de mor oamenii, că de fapt moartea e un altfel de viață și că acolo se duc cei iubiți. :)

Corneliu, cred că ai fost măcar o dată deasupra norilor de ai putut scrie aici despre acea depășire a atitudinii spirituale pe care numai acolo se poate atinge atât de pur. Seninătate fără fir impur. Da, îți voi spune despre a scrie pe o imagine. 

Constantin, când atingi o clipă de sublim te simți o cupă a spiritului etern. Și atunci nu poți decât dărui mai departe, în limitele cuvântării. Mulțumesc.

Dorin, și tu, ca și Constantin, îți amintești de Hegel, tu mai în șagă, el mai în serios. Cert este că firul de legătură cu „deasupra norilor” este, poate”, devenirea, Dumnezeu și, nu în ultimul rând, „dansul” Ființei dincolo de hotarele pământești. Cum de vorbea Hegel trivial cu păsările? Să îmi povestești cândva.

Miruna, știi de ce te-am lăsat la final pentru răspuns. Fiindcă tu nu vei pleca decât acolo unde muntele se îmbracă în fir de stele. Până în acea clipă, ești una din ființele care (îmi) rămân. Și treizeci de stele-răsare au fost să fie, te bucură de ele.

Ela

...așa aș numi această poezie, fiindcă e ca un tablou de \"între-anotimuri\", sau \"între-stări\", entre-deux ce te lasă plutind pe apele sufletului, ca o ghindă ce se imaginează gondolă, ca un trunchi de stejar ce se visează cântec, poate ca un îndrăgostit ce nu mai visează, ci caută o realitate a împlinirii, în vertical.
Remarc versuri precum:
\"crește în mine un arbore cu frunza fără veste de atâta verde
devin un fel de columnă de lemn tremurândă
duminica ramurilor mele se aseamănă oarecum cu sâmbăta îndrăgostițiilor\"
și \"iar trăiesc aceeași impresie de stejar venețian
cu fiecare undă spartă-ntre două înserări albăstrii
și-mi încolțește în inimă gândul ghindei de a fi gondolă\" (deși se aude îngreunat \"gândul ghindei\")
și
\"impresie de trunchi de stejar
învățat să cânte la frunze fără veste de atâta verde vertical\"

Nu mă împac cu următoarele alăturări, fie că ating stângăcia, fie sunt prea comune, fie contrastează cu imaginile din poem deja bine finisate:
\"o nouă alee a sufletului\"
\"ce-și continuă idilele neîncepute\"
\"gondolier de serviciu ce-i transportă gratis\"
\"mări interioare\"
\"o mia cara universală\"

Îmbinare de curente, de la romantic, la clasic, la modernism, poemul pare un mozaic de Murano, în care spiritul se oglindește de la reverie la vis nocturn, până la o realitate a lumii în care iubirea se cere a fi \"columnă de lemn tremurândă\".
Un stil pe care nu l-a mai abordat până acum Bogdan Groza, dar care poate fi continuat și prelucrat, fiindcă poetul se desăvârșește prin a simți înlăuntru cântul cuvintelor.
Felicitări.

Ela

Magdalena, uneori pentru a ține de urât nopților, chiar reci ele fiind, e nevoie de o intensitate a trăirilor care să permită trecerea nopții prin tine fără a te înstrăina de pământuri, de nașteri, de legăminte. Mulțumesc pentru că ai văzut ceea ce abia arăt.

Petre, nu s-a dorit o odă, nu a plângerii, ci o ilustrare a trecerilor, inevitabile. Și a nuanțelor durerii, de la înnegurare, la înseninare. Mulțumesc pentru aprecierea sinceră.

Ela

\"Întâmplarea de a fi poet - oarecum - am primit-o fără gesticulație retorică și fără, măcar, tentația de a-mi perfecționa poza avantajoasă de rigoare. Am primit-o, mai degrabă, ca pe o pedeapsă blândă, așa cum acceptă (accepta) tânărul țăran datoria de a răscoli, prin anotimpuri și zile, sfoara de moșie și explicația mângâiere-dojană a părinților...\"
și
\"Aș putea să spun povestea fiecărei poezii - dar ar fi prea lung.\"

Portretul Doinei Drăguț este mai mult decât o aducere-aminte a scriitorului Marin Sorescu, este un cadru poetic prin excelență, în care Omul este parcă aduc înaintea cuvintelor. Cum? prin întreaga-i genealogie spirituală și prin mărturia existenței sale după a sa trecere.
Mă bucură să regăsesc aceleași pasiuni atât de aproape.

Dacă sînt pus în situații limită
(Mersul drept, zgâitul la lună)
Curios că nu mă recunosc
Niciodată
Și zilnic trebuie să mă obișnuiesc
Cu altul
(Luare-aminte)

Ela

Răzvan, prăbușirea rădăcinilor se simte și aici, și dincolo. Cel care nu aude cântecul lumii, nu se poate auzi nici pe sine. Pierderile nu sunt în număr, ci în spirit. Și de aceea apele cele botezătoare mai pot șterge din întunecarea chipurilor. Mulțumesc pentru trecerea prin versuri ca o lumină pe un țărm.

Paul, cu orice am călători și oriunde am merge, în primul rând plecăm cu noi la drum. Așa înțeleg eu. Și adesea poposim în aceleași locuri, aici, dincolo. Mulțumesc pentru dorința de a așterne un plus. Însă pentru a ști mai multe, citește aici: http://www.agonia.ro/includes/#rules.
Să nu uiți apele limpezi, oriunde vei merge, apele din tine. Eu nu uit să las semn când va fi cartea. :)

Ela

Nicolae, mulțumesc pentru că ai avut răgaz să ții de urât apelor, pământului, nopții și să vezi limpede cum vin în noi copii-gânduri legate în cer. Trecerea ta echilibrată este de apreciat și de urmat.

Carmen, tu asculți vuietul, stai alături pe una din stânci privind jocul apelor sau secătuirea pământului și apoi versuiești pentru a chema ploaia. Mulțumesc, am auzit incantația.

Florin, interesant ai desprins acel loc fără urmă, așa l-am numit eu printre cuvinte. E un fel de gol, în sensul că este ceva ce rămâne neatins. Mulțumesc, știi să privești mereu în profunzimi.

Ela

Maria, tu ne amintești că suntem, scriem și lumea ne citește. Mă bucură că ai noștri colegi sunt remarcați și publicați în reviste locale și naționale. Felicitări tuturor, să le vedem numele și scrierile mai departe, și lor, și celorlalți colegi de pe poezie.ro. Și, de ce nu, în volume.

Ela

Eu am considerat că meriți, așa cum am și arătat. Așa am perceput. Sunt desigur imperfecțiuni, văzute și de mine și de Liviu, ca și în alte poezii sau texte evidențiate, dar cred eu că important este că ansamblul merită apreciat, ca și finețea și siguranța scriiturii. Când simt că nu merită, nu dau. Cumpănesc bine.
Și încă mi-a rămas poemul în minte, ceea ce înseamnă destul, puține reușesc să îmi rămână după o singură lectură.

Ela

și cea care se îmbracă în scântei de alb
înfășurată în mantie de alb-galben iernat
privește la o fereastră cu portocale pe umeri
ca și cum fiecare \"aparentă rădăcină\"
s-ar întoarce spre sine într-o liniște
prea timpuriu fulguind

Așa m-a inspirat acest poem. Un singur cuvânt adaug. Nu văd în tabloul poemului greierele mort. Poate ar trebui să privesc altfel? \"Printre rădăcinile aparente\"?

Ela
atemporal și dincolo de orice spațiu
vizibil din lumea ei neîndepărtată
în Eleusis din pământ răsar întrebări
despre \"necunoscute forme de cer\"

Sentimentul că nimicul ce rămâne din toate este un fel de inevitabil: \"nici acest suflet travestit\", \"nici scamatoria cu urechi\", \"nici această poezie\" pierdută. E ca și cum poemul se descoperă pe sine însuflețit și nici o scamatorie nu este atât de surdă încât recitarea cu voce gravă să nu poată aminti că uneori se destramă dorința de a fi.
12 versuri bine articulate, într-o formă lejeră, o compoziție fără prețiozități, un grav al existenței rostit în discurs rațional, cu urme de trăire bine temperată. Poetul este cel care se reflectă pe sine în ceea ce crează, neuitând cu firul creator pe care îl resimte la fiecare aplecare spre cuvinte.
M-a atins, subiectiv desigur:

\"acest suflet travestit
într-o mare de apă nisipoasă,
în care ruginesc alge,
nu a mai găsit nimic de știut
și s-a retras și mai mult în adâncuri\"

Remarcabil și titlul, care m-a chemat spre lectură, la imediata întâlnire cu el.

Frumusețea se poartă aici cu o discreție demnă.
Astăzi, acesta este poemul ales.

Ela

Deapănă firele cele de lumini în culori abia lumești, ca pe mătănii, ascultând echilibrul în care rotocoalele se desfășoară în serpentine. Focurile se lasă în temperanță. Mulțumesc pentru cum ai atins ramul de alun.

Ela

Răzvan, comentariul tău scris pe muchiile cuvintelor mele romboidale mi-a reamintit de ceva ce citisem în Brâncuși (nu știu ce am în ultimul timp, cred că e coloana fără sfârșit cea care mă pune pe gânduri mereu), și anume (citez, deși nu știu exact citatul): „Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă (...) Dimpotrivă, am înăbușit cu încăpățânare, pe cât mi-a stat în putință, orice fel de spectacol.” Parcurgem așa cum spui tu, de la un pol la altul, esențial este să ne reîntoarcem și să rămânem la cuvântul bun, la adevăr, la cât mai puține iluzii, ținând seama de sinele nostru, al celuilalt și mai ales de ce este Dumnezeiesc lăsat nouă. Mulțumesc.

Paul, cât de puțini pot surprinde acest superb ascuns într-un regret. Superb în sensul în care te poți desprinde de ceva, atunci când pleci, fără mânie, fără resentimente, fără dușmănie, fără nimic din ceea ce ucide în noi ființarea. Oricum suntem prea mici ca să ne risipim în cele de prea jos. Mulțumesc, amprentele tale sunt și azi sidefii.

Cele fărădealb se fac parfum și, evaporându-se, îți rămâne o întâmplare de iarnă. Sau așa este tabloul imaginar acum, înainte de un sf. Nicolae. Și soldat cu ranița, spui tu. Ei, de unde să știu, va trebui să-mi imaginez. Altădată. Acum doar privesc spre reni. Mulțumesc, mă bucură că ai atins anemonele.

Ela

Paul, nu știu cums e face dar așa simt eu înfăurarea aceea de parfum în pumni soarelui și așa văd eu sania aia a inimii hoinărind. O fi binie, o fi rău, acum zău nu văd de modificat. La următoarea, că doar iarna abia a început. Rămân prudentă. :) Citind.

Andu, o referență. Dreptate ai avut cu neînșeuat că sună rău, dar mie mi-o plăcut bade mai mult, la orele de echitație, când nu avea șa căluțul acela. Și cu \"prima oară\" ai cumva dreptate, dar sensul era bun, căci zău prima oară îmi fac iluzii, după ce deschid ușa, se duc majoritatea. Însă nu pot să nu schimb, fiindcă nimeni nu apare direct din \"a doua\", deși, qui sait? iar în ce privește Păunescu, ei hai, să nu vorbim de ceea ce nu este. Aseară ascultam Garou și citeam Oscar Wilde. Iar aici cuvintele sunt un pic înșelătoare, cred că deja ai văzut asta. Cât despre înfrigurat, și aici reverență. Pâi dacă tot vorbeam de așa iarnă și de zăpezi, evident era frig. Așa că l-am scos din vers. ;)
Una peste alta, uite că simți parfumul de anemone, iarna-n pumnișorii mei fărădesoare. Mulțumesc.
Ela

momentul și locul: a se citi mai sus

Excelent în argumentare. Indiferent de realitatea interioară și exterioară a lucrurilor. Aș fi admirat să te văd înțelegând de la primul meu comentariu despre Casiopeea. Așa nu doresc nici să regreți, nici să te scuzi. E de ajuns că unul dintre noi le simte pe amândouă.
Iar cât privește stelele și contestările sau aprobările lor, nu e potrivit momentul și timpul să polemizăm.
Ai dreptate atunci când repeți \"fără rost\". Eu nu mai deranjez de acum înainte, cu discreția sau indiscreția mea.
Și cred că ne putem opri aici.

Ela

Printre eseurile acestui autor, găsesc astăzi unul de o limpezime a scriiturii pe care, cu admirație spun, o doresc în orice eseu, indiferent de subiectul abordat.
De la sfera conceptului, la domeniile de aplicabilitate, la nuanțele semnificațiilor și extensiunea sferei lingvistice, comentator rămâne plasat acolo unde este adesea lipsă: în artă.
Rețin ultimul paragraf, este, recunosc, mai aproape de stilul meu de gândire și de practica mea:

\"Prin extensie hermeneutica este înțeleasă ca știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Exegeza poate fi considerată deci ca o artă a comentariului fiind prin urmare și o activitate trudnică de interpretare și explicare – de înțelegere a unui text literar.\"

Felicitări, aștept continuarea, care sunt convinsă că va fi cel puțin la fel de bine realizată.

Ela

Mi-e iernat sufletul și visez la artificii, pe sania inimii trece iluzoriu un răspândac de daruri, Și ce înfrigurare Doamne e în noi când se îndepărtează caluții soarelui și nici focul nu mai atinge inimile în iarnă. Dar uite, în acea dumbravă, flăcări albe ard resturi de timp și luminează cumva omul cel bun.
Mulțumesc, Linea, că te-ai așezat pe buturuga de brad și ai desprins o stea din cerul nins, pentru mine. Tu să(-mi) rămâi, da, întorcând mereu cuvintele?

Ela

Transferul viului în neviu se face în venirea timpului, dând renilor sania inimii. Cel ce poate primi rămâne, cel ce nu știe veni, este nevenitul. Ochii privesc înalt. Solitudinea este doar o firească întâmplare a ființei. Nepustie, desigur. Pentru asta trebuie să fii mai luminos ca oricând, ca orice foc. Ai lăsat iar un vers în finalul comentariului. Aștept să îl faci poem.

Ela

Carmen, eu nefiind Sabină, eu nefiind femeia răpită, rămân cea cu focurile albe, fiindă așa este povestea mea aici. Iar străinul rămâne înfrigurat, își poartă colindul mai departe, pe urma lăsată de reni. Să facem un cerc din pătratul fărădeîntoarcere.

Ela