MARIN SORESCU - nouă ani de posteritate

Se împlinesc, pe 8 decembrie 2005, nouă ani de când marele poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător, Marin Sorescu, a trecut la cele veșnice, adică de când, după propria-i expresie, \"s-a dus să moară puțin\". Contrar regulii nescrise, conform căreia, în posteritatea imediată, opera unei glorii trece printre furcile caudine ale supraviețuitorilor și intră într-un con de umbră, opera lui Marin Sorescu n-a devenit piesă de muzeu, bună de contemplat, iar nu și de aprofundat. A urmat o promovare postumă a autorului, născut \"anapoda\" (29 februarie 1936) la Bulzești, la care și-au adus contribuția, printre alții, prof. univ. dr. George Sorescu (fratele scriitorului) și ing. Virginia Sorescu (soția scriitorului). Virginia Sorescu (trecută în neființă la câțiva ani după moartea scriitorului) a transformat Editura familiei \"Creuzet\" în Editura Fundației \"Marin Sorescu\", unde, pe baza unui program stabilit de ilustrul defunct, a pus \"pe picioare\" realizarea unei \"integrale Marin Sorescu\". Aci au văzut lumina tiparului volumele: \"Puntea\" (însumează ultimele poeme ale autorului); \"Biblioteca de poezie românească\" (antologie și comentarii de Marin Sorescu); \"Efectul de piramidă\", \"La lilieci\" (Cartea a VI-a); romanul inedit \"Japița\"; \"Jurnal. Romanul călătoriilor\". Au fost adunate poeziile de început ale lui Marin Sorescu, scrise între 1955 și 1960 (deci, între 19 și 24 de ani) în cartea \"Îcoronare\" și cele dintre 1980 și 1995 (din paginile unor reviste) în \"Scrinteala vremii\". A fost reeditată piesa de teatru \"Iona\". Autorul de \"cronici fanteziste\" din deceniul al VI-lea al secolului trecut devine un moralist, un spirit grav, dar care nu-și reprimă plăcerea luării în răspăr a unor fapte de viață. Marin Sorescu este, în egală măsură, și un stoic, și un ludic. A fot tradus în multe limbi, a călătorit mult, a conferențiat în multe universități din lume, a fost conducător de reviste literare, academician, ministru al Culturii, a obținut numeroase premii și titluri științifice, opera sa fiind poate cea mai cunoscută în străinătate, dintre creațiile scriitorilor români. Genial, ca scriitor, și abil cum era, ca om, Marin Sorescu a fost, în perspectiva specialiștilor de la Stockholm (propus de românii din diaspora, iar nu de cei din România), potențial laureat la premiului Nobel pentru anul de sfârșit al mileniului al doilea. Îl regăsim plenar în poema \"Vulturul moare ca un vultur\": \"după o sută de ani\", când încă \"mai poate sfâșia\", marea răpitoare constată că nu mai are plisc; în consecință, se înalță \"pe cele mai înalte piscuri\", își strânge aripile și \"se lasă apoi/ să pice ca un meteorit în adânc\", așa cum făcea când își localiza prada; numai că, de data aceasta, \"prada e chiar el\" - pentru sine și pentru \"alt vultur tânăr\". Poezia e un fel de pradă pentru autor: proiecția umbrei lui. Trecând Styxul, Scriitorul nu-și mai poate devora Opera, așa cum făcea Cronos cu fiii lui. În cazul lui Marin Sorescu, nu Autorul și-a devorat Opera, ci Opera l-a devorat cu voluptate pe El.