Apele dau nume

Ela, se pare că totul abia începe, de fapt, din moment ce lucrurile pot fi limpezite, deci și conștientizate, atît de clar într-un singur poem:
\"pământul cunoscut alunecă între valuri
tot mai mulți se duc
tot mai puțini așteaptă
nimeni nu ține de urât nopților\"
Felicitări - văd că știi prea bine a ține de urît.

ascult vuietul
aripilor legate de cer
ei nu au putut coborî
cand s-a vestit în nașterea
sau au facut-o si noi
am uitat sa vedem...

Ela, nu este un comm este o incercare de a asculta cu alaturi de tine.

Atmosferă nostalgică redată foarte plastic. \"nimeni nu ține de urât nopților\" pentru că teama de ele îi îndepărtează pe oameni de frumusețea cu care se înveșmântă acestea.
Uneori gândurile ne sunt \"păsări fără zbor\" și asta ne sapă un gol în suflete.

Nicolae, mulțumesc pentru că ai avut răgaz să ții de urât apelor, pământului, nopții și să vezi limpede cum vin în noi copii-gânduri legate în cer. Trecerea ta echilibrată este de apreciat și de urmat.

Carmen, tu asculți vuietul, stai alături pe una din stânci privind jocul apelor sau secătuirea pământului și apoi versuiești pentru a chema ploaia. Mulțumesc, am auzit incantația.

Florin, interesant ai desprins acel loc fără urmă, așa l-am numit eu printre cuvinte. E un fel de gol, în sensul că este ceva ce rămâne neatins. Mulțumesc, știi să privești mereu în profunzimi.

Ela

Materia de care suntem legați gravitațional, “pământul cunoscut alunecă între valuri” , fluidizând umbrele “fără destinație”.
Este o prăbușire a rădăcinilor realității într-un neant sinistru, o surpare a malurilor ființei într-un gol imens în care “tot mai mulți se duc”.
Să spunem “NU” înainte de a merge, “NU” căutării răvășind spiritul, “NU” zborului cu ancora durerii scormonind ca o gheară pământul din suflet, “NU” luptei existențiale la care suntem obligați să participăm în fiecare zi.
“Cu mâinile legate de cer” și picioarele devenite rădăcini imobile , să ascultăm “cântecul de leagăn” al unei liniști planetare, pentru a înțelege pacea morții.

...să beau dintr-o apă fără nume/ca mâinile străinilor din aerul despărțirilor.(Priveam străinii pe fereastra vagonului,despărțindu-se de cei dragi lor,și \"corabia ta\" mi-a trezit acest sentiment...feroviar:)Te citesc într-un moment de relaxare și îmi promit să te rog: când vei tipări, dă-mi de știre,ok?A...nu știu cum se pune plus și dacă am dreptul.(100)Lămurește-mă te rog!

Răzvan, prăbușirea rădăcinilor se simte și aici, și dincolo. Cel care nu aude cântecul lumii, nu se poate auzi nici pe sine. Pierderile nu sunt în număr, ci în spirit. Și de aceea apele cele botezătoare mai pot șterge din întunecarea chipurilor. Mulțumesc pentru trecerea prin versuri ca o lumină pe un țărm.

Paul, cu orice am călători și oriunde am merge, în primul rând plecăm cu noi la drum. Așa înțeleg eu. Și adesea poposim în aceleași locuri, aici, dincolo. Mulțumesc pentru dorința de a așterne un plus. Însă pentru a ști mai multe, citește aici: http://www.agonia.ro/includes/#rules.
Să nu uiți apele limpezi, oriunde vei merge, apele din tine. Eu nu uit să las semn când va fi cartea. :)

Ela

tot mai departe ca umbra corabiei
fără destinație
privesc înstrăinată
pământul cunoscut alunecă între valuri
tot mai mulți se duc
tot mai puțini așteaptă
nimeni nu ține de urât nopților


Uneori valurile sunt senine limpezind, alteori aduc la țărm multă tristețe plină de mâl...
Așteptarea cere perseverență, iar ca să ții de urât nopților din ce în ce mai reci face dovada unui adevărat curaj! Îmi plac apele tale, senine sau triste, ele au profunzime și o sensibilitate aparte.

Desi in esenta trist, poemul reuseste sa redea atmosfera apasatoare prin imagini simple, familiare, apropiindu-se astfel de cititor si inducandu-i si lui o stare de dulce melancolie...
Felicitari pentru ca nu ai cazut in capcana utilizarii unor imagini \"tari\" care ar fi transformat acest poem intr-o oda a plangerii... Ai reusit sa gasesti o combinatie fericita...


Cu respect
Petre

Magdalena, uneori pentru a ține de urât nopților, chiar reci ele fiind, e nevoie de o intensitate a trăirilor care să permită trecerea nopții prin tine fără a te înstrăina de pământuri, de nașteri, de legăminte. Mulțumesc pentru că ai văzut ceea ce abia arăt.

Petre, nu s-a dorit o odă, nu a plângerii, ci o ilustrare a trecerilor, inevitabile. Și a nuanțelor durerii, de la înnegurare, la înseninare. Mulțumesc pentru aprecierea sinceră.

Ela