Eduard Zalle

unei poetese irascibile zisă și Raisa de pe Strei Poeta de pe Strei, vai, mă desfide, Săgeți aprinse-n inimă-mi aruncă Pentru că n-am iubit-o mai cuminte Și nici nu i-am îndeplinit

Vă las pe voi aici, mă duc doar eu Să mai vorbesc un pic cu Dumnezeu. Acesta-i drumul, ultima răcruce, Cărarea ce la îngeri mă va duce. Am să mă-ntorc când treaba e făcută, Când Soarele cu

Sună muzicile tale Triste, vechi și ne-nțelese! Coborâsem la o mare Să-mi găsesc două mirese. Una, blondă și perenă, Și cu ochi de chihlimbar. Alta, brună și eternă Cu privire de

Știu că mai trăiește undeva femeia Pentru care eu nu am cântat. Lacrimile mele reci mai simt furia Versului nervos și cadențat. Știu că pentru ea această stare Are o valoare de ecou Și că

A venit la mine mama Și mi-a spus că nu-i e bine, Și m-a speriat doar gândul C-am s-o pierd de lângă mine. A venit apoi și-un înger Și mi-a spus c-o ia la el. Mamă scumpă, nu ți-e bine? Nu

E plin în jur de reci tenebre Și de poemele funebre Pe care mi le scrii distrată... Semnând cu numele de fată, Ca nu cumva să te ghicesc! Am vrut demult să risipesc Din suflet îndoiala

Hei, călătorule, cum pot s-ajung În casa de jos a celor ce plâng? În ce munți albaștri se-ascunde uitarea Iubirii femeii ce-mi tulbură zarea? Hei, călătorule, copil de pripas, De unde atâta

Mi-e sufletul un câmp nemaisfârșit Pe care-mi zburdă visele zglobii La ceas de taină, stins, nedeslușit Când dorm cu toții: oameni și copii. Mi-e inima o mare-nvolburată, O zbatere a valului

soției mele, Violeta Îmi place să te privesc, să te-admir, Nu mă satur de tine zile la rând, Câteodată, de-a dreptul, mă mir Și te păstrez neschimbată în gând. Mă întreb unde ești, ce mai

Orașul este trist și dezolat. Plouă de două zile neîntrerupt. Norii au coborât amenințător peste casele întunecate părând că vor să le înghită cu totul. Dincolo de urbe, pe malul mării, conacul

S-a așezat pe o buturugă, la marginea drumului, strângându-și genunchii la gură și lipindu-i de ea, privind cu o bucurie neobișnuită stâncile ascuțite, reci și mute ale muntelui cocoșat din fața sa.

Și zici că le ai cu navigația, ai? Zici că te pricepi să-nvârtești timona cu o singură mână, să te holbezi în compas, să iei un relevment și să-mpuști stele*? Ei, se vede treaba c-ai îmbătrânit și

Nu mai deosebesc noaptea de zi, Mă-nvârt într-un carusel fără fund. Pân-la urmă, nu contează a fi În bezna ce crește, crește profund. Nu mai știu ce înseamnă frumosul, Urâtul e o stare de

Îndoliate trenuri vin în gară, Scrâșnind pe șine într-un rut, Iar eu, privindu-le de-afară, Să plec cu ele, chiar am vrut! Mă mai încearcă azi părerea Că n-am putut să evadez, Pentru că tu

Adorm liniștit pe o plajă păgână, Soarele zace obosit într-o rână, Trestia plânge, de vânt legănată, Te visez tristă, în negru-mbrăcată. Mă sperie gândul c-ai fi plecat, Că nu îmi mai scrii,

Plouă într-o iarnă veche, Singură și nepereche. Lacrimile îți așterni – Un tribut acestei ierni. Plouă într-o iarnă nouă. Tu, cu mâinile-amândouă Într-o rugă nerostită, Plângi cu lacrimă

Tu nu-mi ești un cântec de slavă Și n-mi ești un cântec de dor. Îmi ești răcoroasa dumbravă În care dormi-voi când mor. Tu nu-mi ești răspuns la-ntrebare Și nu-mi ești monedă de schimb. Îmi

În ziua-aceea calmă cu întâmplări ciudate De care niciodată cu nimeni n-am vorbit, Mi s-a părut că zarea, în zbateri deșănțate, Te-a înghițit, iubito, pe seară-n asfințit. Și trupul tău departe

Toamnă în oglindă. Drumul își numără colții roși... Și-albumul în strai elegiac se scutură de praf. Cerul își pune pe-o foaie veștedă, parafa cu sânge. Dar femeia în negru de lângă mine îmi spune

Mă locuiește nemilos singurătatea, Speranțele-mi s-au stins pe rând Și, uneori, îmi regăsesc dreptatea Dormind, visând sau doar cântând. Mă locuiește necinstit o piază rea, Un soi de-a

Când tu, în umbre violet cobori, Eu, cerul îl mai umplu de cocori Ce zboară-n stoluri prea grăbite Spre țări obscure, nemaiîntâlnite. Când tu, în sânge îmi pătrunzi, Eu mă agăț de sânii tăi

Știam și eu, știai și tu Că între noi e numai „Nu”. Zăpezi siberiene nechemate Ne-ngroapă sufletele moarte. Noi doi, de noi nu avem timp Și nu mai știm ce anotimp Ne intră azi în calendar Pe