Eduard Zalle

Þi-am lăsat o cheie azi, pe masă, Cheia ce te-ajută să-mi descui Sufletul ce mi-a fugit de-acasă, Dar s-a prins la poartă, într-un cui. Þi-am lăsat o cheie azi, de-argint, O unealtă numai

Vă las pe voi aici, mă duc doar eu Să mai vorbesc un pic cu Dumnezeu. Acesta-i drumul, ultima răcruce, Cărarea ce la îngeri mă va duce. Am să mă-ntorc când treaba e făcută, Când Soarele cu

Tănțica are har, are talent. Iubitul ei, locotenent, Chiar o iubea ca un nebun, Dar ea râdea și bea tutun. „De mă iubești așa cum spui, Mi-ai cumpăra o casă-ntâi; De foame, florile nu

În umbra ta am stat mereu Iubindu-te cu ochii Și tresărind când auzeam Stins foșnetul de rochii. Și-n noaptea rece așteptam Să îmi apari în cale, Dar tu pierdută mi-ai rămas Și veșnic

În lumea viselor agreste Te mai visez un scarabeu Și teamă pentru tine-mi este, Dar am uitat cine sunt eu. Mi se întâmplă câteodată Să pic din ceruri la pământ Și lacrimi pentru mine,

după Charles Baudelaire Toarnă vin în lungi pocale Să mă-mbăt și eu cu tine, Să îmi râd de întâmplare Și de-a timpului cruzime! Toarnă vin din soi domnesc Să mă-mbăt numai privindu-l, Iar

Mă plânge astăzi un nebun Cu față lungă, ca de cal Și-mi râde țeava unui tun Zvârlind ghiulele de metal. Aud cum plouă nesfârșit De sus, din cerul ce s-a rupt, O ploaie ca de plumb

Eufrosina, frumoasă femeie Și-n ochii adânci, ce scânteie! Când trecea, bărbații-ntorceau Capetele după ea și plângeau! Suspinau de-a dreptul răpuși De făptura cu buze de pluș, Văratece,

Tu te plângi și te îngâni În azilul de nebuni, Prefăcându-te-a nu ști Că e noapte-n plină zi. Însă, nimeni nu te-ngână, Lumea e și ea nebună Și de boală, și de rău. Plânge-o tu și-n locul

Prea frumoasă floare-nmugurită Porți povestea încă nerostită, La o margine de lac albastru. Amintirea o mai port sihastru. Te iubeam pe plaja cea păgână, Căutându-ți buzele cu-o mână, Buzele

Iubito, ochiul meu te pierde, Cuvintele-mi vorbesc tăceri, Îmi crește-n trup cămașa verde, Pădurea altei primăveri. Dar îmi abundă-n creier negru, Un negru cum n-a fost cândva, Înveșmântând

Spitale sunt culcate la pământ În țara cu bolnavi fără speranță Și se-nmulțesc orașele-mormânt, De parcă Dumnezeu e în vacanță. Politici oameni trăncănesc mereu Și vrute, și nevrute, cum se

Dacă mi-ai da, o, de mi-ai da Numai o zi din viața ta Þi-aș face numele renume, Pana, izvor de-nțelepciune! Așa-i grăi cu glas mieros Poetului, un diavol ros De gând meschin și

Te-aș fi iubit cum numai eu mai știu, Dar sunt neisprăvit, sunt damblagiu, Mă-mpiedic și mai cad, mă mai ridic Și mă hrănesc cu vise din nimic. Iar mi se rupe apa în fâșii Pe buzele-mi crăpate

Dă-mi să beau din apa vie, Dă-mi să beau, dar numai mie Și să mă îmbăt cu ea, Să adorm în poala ta. Dă-mi să beau din apa moartă, Lasă felinaru-n poartă Ca să știu că n-ai plecat Când

Mai ninge astăzi ca și ieri, Zăpada-i veche și murdară, Omoară vântul primăveri Și-mi latră câinele pe-afară. Tu stai tăcută lângă geam Cu ochii ațintiți la stele... Mă viscolește an de

Atât de multe întrebări, o mie, În mintea mea bătrână au intrat, Că nu mai pot gândi și am uitat De unde vine-această amnezie. Un om între atâția-i prea puțin, Dar e un om și, iată, ai

Îmi crește-n ochi prea tânăra livadă Acum, târziu, când toamna a sosit Cu rodul legănat pe ram îngălbenit De-a soarelui zgârcenie isterizată.

Ne mai iubim din inerție Ca doi amanți în lupanare Și-o ploaie bate nemiloasă În vechi și roșii felinare. Ne mai iubim inconștient Ca doi elevi adolescenți, Iar soarele, de

Cobor acum, iubito, în marea mea albastră, Ca într-un ochi sihastru și hâd de căpcăun, Din stradă îmi apare în colțul de fereastră, Un cap frumos de fată și nu știu ce să-i spun. Și-n ceruri

unui poet E binele prea plin de rău Și răul este plin de bine. Te uită, lumea-abia se ține Și se dărâmă-n jurul tău. Mă năpădește răul lumii, Iar binele nu mi se-ntâmplă, Mă-mpunge un

Mă spăl, iubito, cu tine Pe față, pe gură, pe trup Și-nfrigurat încă-mi rup Scara ce-abia mă mai ține. Mă spăl, iubito, cu sânge Chiar peste tot și mereu Deși, de-o vreme nu-s eu Cel ce în

Știam și eu, știai și tu Că între noi e numai „Nu”. Zăpezi siberiene nechemate Ne-ngroapă sufletele moarte. Noi doi, de noi nu avem timp Și nu mai știm ce anotimp Ne intră azi în calendar Pe