Eduard Zalle

Când tu, în umbre violet cobori, Eu, cerul îl mai umplu de cocori Ce zboară-n stoluri prea grăbite Spre țări obscure, nemaiîntâlnite. Când tu, în sânge îmi pătrunzi, Eu mă agăț de sânii tăi

A venit la mine mama Și mi-a spus că nu-i e bine, Și m-a speriat doar gândul C-am s-o pierd de lângă mine. A venit apoi și-un înger Și mi-a spus c-o ia la el. Mamă scumpă, nu ți-e bine? Nu

Am să te plâng când ai să mori Cu lacrime de foc din sori, Cu fruntea-n palmă odihnită, Cu vorba stinsă, nevorbită. Am să te plâng când ai să pleci Cu lacrime din stele reci, Cu tâmplele

in memoriam George Bacovia Te urcă-n caleașca morbidă Cu caii mascați și vetuști Și-ncearcă, iubito, timidă, Plimbarea aceasta s-o guști. Chiar eu sunt al tău vizitiu, Pocnind cu fervoare

Îndoliate trenuri vin în gară, Scrâșnind pe șine într-un rut, Iar eu, privindu-le de-afară, Să plec cu ele, chiar am vrut! Mă mai încearcă azi părerea Că n-am putut să evadez, Pentru că tu

Mă-ncearcă o stare de bine, Mă-ncearcă o stare de rău Și-n ochi abia mi se ține Cu greu, cu greu chipul tău. Vremuri trecut-au prea multe, Cu ele îmi fug amintiri Și n-are cin-să

Toți norii s-au deschis, ca la un semn Să treacă-mpărăteasa de argint a nopții, Pe inorogul ce pășea mândru, solemn, Iar stelele fugeau, care-ncotro, ca hoții. În ochii-adânci și reci plutea

M-am strecurat iute în pat, pe negândite, Veșmintele mi-arunc pe unde mai apuc Și sfârcul îți miroase a frunze moi de nuc, Iar buzele-ți au gustul de poame pârguite. Din fructele acestea

Iubito, suntem jumătățile-mpreună Ale aceluiași, mereu, tot verde măr, Deși doar două, unii-ar vrea să spună Că nu-i de-ajuns, iar eu cumva, mă supăr. Am fost dintotdeauna jumătăți, tu știi, Dar

Te iubesc până la sânge, Epiderma nu mă-ncântă, Iar celula ce mă-nfruntă, O diger, dar nu-mi ajunge. Te cunosc cum nici nu știi, Până dincolo de-atom, Am ajuns la cromozom Și la nervii încă,

Învață-mă să-ți fiu pe plac, Când să vorbesc și când să tac, Să te ascult când tu îmi ceri, Să fiu atent la gesturi și păreri. Învață-mă și haina cum să port, La gât, cravatei cum să-i fac un

soției mele, Violeta Îmi place să te privesc, să te-admir, Nu mă satur de tine zile la rând, Câteodată, de-a dreptul, mă mir Și te păstrez neschimbată în gând. Mă întreb unde ești, ce mai

Norocul tău se-ascunde, precum știi, În sângele-mi ce curge clocotit, În firul crud de iarbă răsărit, În stelele arzând pe boltă, mii. Norocul tău e pasărea ce zboară Eliberată de ipocrizie și

Zoiei Tu, inimile rupte le-ai pune într-un sac, Le-ai îngriji pe toate și le-ai tămădui, Tristeților amare le vii pe loc de hac. Fără deosebire, chiar poți a le iubi? Ai pentru fiecare

Un pelerin trecea odată, printr-o vale Cu pomi și flori, cu râuri curgătoare, Iar îmbătat de frumusețea lor, A adormit cu capul pe ogor. Nicicând în viața lui, el nu văzuse Un colț de rai

(după Mary Elizabeth Frye) Nu priveghea mormântu-mi și nu plânge, Nu sunt acolo. Nu pot dormi nicicum. Sunt mii de vânturi care suflă rece, Sunt diamantul, în zăpadă strălucind acum. Sunt

Toamnă în oglindă. Drumul își numără colții roși... Și-albumul în strai elegiac se scutură de praf. Cerul își pune pe-o foaie veștedă, parafa cu sânge. Dar femeia în negru de lângă mine îmi spune

Adorm liniștit pe o plajă păgână, Soarele zace obosit într-o rână, Trestia plânge, de vânt legănată, Te visez tristă, în negru-mbrăcată. Mă sperie gândul c-ai fi plecat, Că nu îmi mai scrii,

Pe plajă, valuri albe sug un nisip fierbinte, Lăsând în urma lor cadențe, chei de spume. La pol, în pas cu moda, ghețarii poartă nume. Surâsul lumii astăzi nu pare mai cuminte… Iubito, moaie-ți