Eduard Zalle

Te voi iubi doar noaptea, pe-ntuneric, În patul tău cu baldachin regesc, Iar mistuit de formele-ți divine, Să simt cum pe deplin mă întregesc! Te voi iubi și-n dimineți cu soare, Jos, pe

Floarea mea mândră și rară, Te-am uitat ieri pe afară Și te-a nins și te-a bătut Vântul iernii. Și-a tăcut. Floarea mea cea mai curată, Spune-mi numele de fată Pentru care astăzi eu M-am

Tu nu-mi ești un cântec de slavă Și n-mi ești un cântec de dor. Îmi ești răcoroasa dumbravă În care dormi-voi când mor. Tu nu-mi ești răspuns la-ntrebare Și nu-mi ești monedă de schimb. Îmi

Ce-ar fi, dacă-ntr-o zi și eu aș muri? Dac-aș pleca peste marea cea rea, Cânt pentru tine n-aș mai cânta? Ce-ar fi, dacă-ntr-o zi, n-aș mai iubi? Și cum ar mai fi dacă ai strânge Amintirile

Soarele dimineții de vară înțeapă aerul stătut al pieței care începe să prindă viață. Târgoveți cu fețe obosite și țărănci planturoase, într-un ritual cunoscut, își așează cu grijă și oarece

Sunetul cristalin al clopoțelului agățat deasupra ușii sparse tăcerea prăvăliei mici și cochete. De după tejgheaua din nuc lustruit apăru un bătrânel cu păr de zăpadă. Zâmbea întruna, iar

Inima ta ce pare că-i moartă, La poarta sufletului așteaptă, Iar lacrima-n ochi e nestinsă, Dar poarta rămâne închisă… Trec zile, trec nopți nesfârșite, Cad păsări din cer ca trăsnite, Straie

M-a iubit o doamnă brună. Ochii ei aprinși de humă Îmi păreau doi stropi de Lună. S-o culegi cu bobu-n floare Până soarele răsare. Risipită peste câmp S-o dezmierzi cu brațul stâng. Și când

Mă tot ceartă un nebun, Șarpele e un bărbat. Sufletul vreau să-mi adun Și n-am vreme de lăsat. Iar mă judecă nebunul, Șarpele cu chip de om, Mă îmbată cu parfumul Poamei ruptă dintr-un

Știu că mai trăiește undeva femeia Pentru care eu nu am cântat. Lacrimile mele reci mai simt furia Versului nervos și cadențat. Știu că pentru ea această stare Are o valoare de ecou Și că

Orașul este trist și dezolat. Plouă de două zile neîntrerupt. Norii au coborât amenințător peste casele întunecate părând că vor să le înghită cu totul. Dincolo de urbe, pe malul mării, conacul

Tu, în cer o dumnezee! Eu, un muritor de rând. Ochii mei râdeau plângând De cum te-au zărit, femeie. Parcă-s legănat de ape Când încerc să te cuprind, Mâinile când îmi întind Să mi te aduc

Hei, călătorule, cum pot s-ajung În casa de jos a celor ce plâng? În ce munți albaștri se-ascunde uitarea Iubirii femeii ce-mi tulbură zarea? Hei, călătorule, copil de pripas, De unde atâta

Sună muzicile tale Triste, vechi și ne-nțelese! Coborâsem la o mare Să-mi găsesc două mirese. Una, blondă și perenă, Și cu ochi de chihlimbar. Alta, brună și eternă Cu privire de

Albul curge pe pereți Și-mi închid ochii peceți, Lacăte, încuietori, Ochilor mei păzitori. Ea îmi spune că e bine, Dar pupil-abia se ține De atâta alb ce curge Pe pereți ca pe o

S-a așezat pe o buturugă, la marginea drumului, strângându-și genunchii la gură și lipindu-i de ea, privind cu o bucurie neobișnuită stâncile ascuțite, reci și mute ale muntelui cocoșat din fața sa.

De pe vertebre carnea mi se rupe, Căci stând de veghe, osul mi s-a frânt Și creierul ce craniul meu îl umple, A ochilor trufie n-a înfrânt. M-au ridicat pe-o ultimă colină Când trupul meu se

Plouă într-o iarnă veche, Singură și nepereche. Lacrimile îți așterni – Un tribut acestei ierni. Plouă într-o iarnă nouă. Tu, cu mâinile-amândouă Într-o rugă nerostită, Plângi cu lacrimă

Demult nu mă opun iubirilor vetuste. Este un gând de mulțumire, poate, Din care inima tot vrea să guste, Ucigător, să-l ducă mai departe. Și sângele țâșnește cald și cristalin. E sângele

Deasupra, cerul și nouri trecând, Mai jos, val după val fremătând, Eu stând și privind către niciunde Și lacrima, pleoapa mea o ascunde. Tu, rătăcind departe, prin lume Unde luna răsare și

Fecioare îmi tot curg prin sânge azi, Dar mâine, coaptele femei, bătrâne. Nici cântecul nu pot să-l mai îngâne, Și eu mă sprijin pe genunchii-ți calzi. Și mă întreb ce s-a-ntâmplat cu noi, De

Și zici că le ai cu navigația, ai? Zici că te pricepi să-nvârtești timona cu o singură mână, să te holbezi în compas, să iei un relevment și să-mpuști stele*? Ei, se vede treaba c-ai îmbătrânit și

Așază-mi tu pe umeri șalul Acestei ierni care-a trecut, Dă-mi scutul, paloșul și calul, Căci vom pleca la Polul Sud. Vom pribegi în noaptea lungă Ca două umbre prin deșert, Cu luna care vrea