Ecaterina Ștefan

frumoasă poezia. mai puțin mi-a plăcut comparația cu jucăria care cântă. mereu mi s-au părut enervante jucăriile acestea.

sophie, să fie așa cum spui. mulțumită am fost de conținut în momentul în care am dat bun de tipar. acum sper ca mulțumirea să ajungă și la cititor. mulțumesc că mi-ai fost aproape de la bun început și acum.

george, le primesc, m-am prins cu gluma. titlul colecției anunță că e o carte venită dinspre noii barbari, altfel aș putea jigni cititorul. zice-se că eu sunt unul dintre barbari. m-am acomodat cu ideea, deși nu-s totalmente de acord. :) mulțumesc pentru obiectivitatea și critica constructivă oferită de-a lungul timpului în care ne-am citit.

ottilia, e mai trist decât pare, cu semnificația titlului. cântecele despre care se vorbește, în esență, au sunat o singură dată și într-un singur suflet. mulțumesc pentru deschiderea de inimă și pentru sinceritate.

florin, e cea mai simpatică încurajare. să fie un șase solid!

teodor, mulțumesc pentru apropiere, zic și eu fără tăgadă că era de așteptat să fii aici și acum alături de mine cu sufletul.

silvia, eugenia, sărut mâinile.

elucidarea ta, daniel, era foarte necesară aici.

bravo, e un text interesant, am lecturat cu plăcere.

pe langa faptul ca nu mi se pare foarte ok repetarea ale noastre/ de-al nostru, in felul acesta as face modificari, pentru un ritm sanatos, in opinia mea:


Atâtea pământuri pe pământ
și doar ale noastre parcă ar fi pe lună,
de ani de zile
picior de-al nostru n-a călcat pe ele,
pregătirile nici n-au început
de-atâta amar de vreme tot amânăm ora plecării,
bilete la autobuz încă nu ne-am luat,
de parcă așteptăm o navă cosmică să vină să ne ia
și noi să fim îmbrăcați în scafandre
să avem pateu și magiunuri în tuburi,
am uitat cum rupeam direct din copac
perele încălzite la soare,
cum mătasea crudă de porumb ni se lipea de gât
și cum jupuiam știuleții aruncându-i în apă clocotită,
atât de departe ne par merele văratice
ca niște planete ce vagabondează în spațiu
și florile spinilor atârnă în aerul rarefiat
ca niște mici ozn-uri,
cele mai diferite forme de viață am întâlnit acolo,
chiar și pe noi ne-am zărit
pe cernoziomurile abandonate,
alergam prin colb și eram mânjiți de praf cosmic pe față,
nu încape îndoială că eram noi,
în carne și oase,
numai că am plecat de acolo și parcă ne-a absorbit o gaură neagră,
cine știe ce făpturi cu antene s-au stabilit pe hectarele noastre,
poate că seamănă leit cu noi,
dar nu avem timp să mergem la ei în vizită,
așteptăm să se scumpească pământurile noastre,
să le vindem la preț avantajos,
abia apoi să ne luăm tălpășița pe glob

asta mi-a plăcut \"dăm pe gât cantități irevocabile/ de otravă\", în rest, fug/fugărit nu e prea bine în versuri succesive. strică.

\"în glontele ce pe dibuite\" - mai bine \"care\" în loc de \"ce\", pentru ritm.

la fel, în strofa 2, ar da mai bine-n dinamica textului \"care azi mi-s prieteni\" în loc de \"care azi îmi sunt prieteni\".

așa am citit eu.

e un text neinteresant, poate pentru că nu-mi plac mie poeziile despre poeme sau pentru că e scris prost. de cele mai multe ori asemenea texte, pentru mine, sunt lipsite de emoție. \"va înflori ca o păpădie firească\" nu mai e necesar de specificat \"firească\", măcar de-ar fi fost un determinant pentru acțiunea de înflorire.

înspre final, când personificați poemul (deși e un procedeu care se întâmplă încă de la primul vers), acesta prinde o voce lipsită de seriozitate, autoridiculizându-se.

ar fi fost fain să începi cu \"niște bărbați rulează covorul împachetează și pleacă\". și să construiești ceva de aici. versurile acestea mi-au plăcut, în rest, textul mă cam pierde, de balast, de prozaic, nu știu exact din ce cauză.

și cu toate că mizezi mai tare pe verbe, care ar trebui să dea acțiune, poezia e sacadată, așa am citit-o. poate și din cauza sonorității cuvintelor, cum ai, spre exemplu, în ultima strofă, în versuri consecutive, \"furnici\" și \"creierul fricii\", cu o pronunție cam rârâită.

nimic, nici măcar starea, doar o ascuțire de creion... apoi glisare, glisare, pe lângă, din / înspre nimicnicie. nu agreez așa texte, dar dacă e să rămână în vreun fel ca poezie, aș scoate și-ul din versul 7, prima strofă, înlocuindu-l cu o virgulă, sau aș elimina ultimul vers din aceeași prima strofă, păstrând și-ul din versul precedent. apoi mai e acel complicat simplu al situației, care mi se pare prea întortocheat.

poezia aceasta nu are melodicitate-n lectură, din cauza unor cuvinte ca: \"prezidiul\" sau \"feronerie\", sau pentru niște alăturări în genul: \"lumea dansa/ fericită petrecere frumoasă Curaçao\", cuvinte care n-au cum să curgă legate în felul dat.

\"trandafiri albi\" e folosit de 3 ori, însă fără de vreun efect, decât acela de încărcare. și nu doar la trandafiri repetiția nu mizează pe nimic, mai aveți ascultatul în \"ascultam Iris și alte formații orice îi dădusem DJ-ului să se asculte\", sau, mai devreme, când folosiți un omonim pentru Iris \"Dunărea albastră înainta și-ți umplea/ Irisul când te uitai la fata noastră\", la fel, nu mi se pare un procedeu reușit.

începutul e prost, te determină să nu vrei să treci mai departe. și pe parcurs apar multe bariere si diluări care n-ajută. aș începe de la dislexică, cu verbul un pic altfel, cu toate că și dislexicul acesta e foarte încâlcit în exprimare. cam asta aș lăsa, cu mici modificări.

acum respiri egal ești complet

sunt dislexică și m-apucă
un dor sufocant
semn de interzis
după o iubire
ce n-a însemnat nimic

m-am liniștit stau tranșez sentimente
le separ rele de bune

mă așez pe rană, dispar
într-o noapte cu lună plină
ca un chip de copil

nu mai știu să scriu despre noi
prin pereții care se topesc
ca paharul de plastic

rămân doar eu cu ochi obosiți
și umeri de amazoană
să lupt cu lumea - o lavă
ticsită în golul din mine

primește și felicitarile mele, că tot am uitat...

acolo unde ați spus că ar fi banal sau ridicol sau că nu transmite nimic, n-am stat să combat, pentru că ține de percepția dumneavoastră personală, însă în momentul în care îmi spuneți că expresie cutare e scrisă greșit, când aceasta-i scrisă corect, intervin, și asta nu înseamnă sub nicio formă că mă încăpățânez să vă demonstrez valoarea textului meu.

aia cu fragmentaritatea e o frază confuză, tocmai pentru că ați folosit \"autori mediocri\" în loc de \"autori buni\".

acum, despre determinativul pe care i-l dați autorilor, mai adăugați \"La un autor mediocru, nu întâlnești imagini deosebite ori metafore ori figuri de stil, dar cel puțin încearcă să dea coerență textului și să transmită un mesaj.\" și asta mă face să cred că fie ați încurcat din nou termenul \"bun\" cu termenul \"mediocru\", fie nu prea înțelegeți ce-ar trebui să cuprindă o poezie bună, că poezia bună nu stă în picioare din cauza metaforelor și a figurilor de stil, că autorii mediocri, care sunt ei, scriu mai mult în lipsă de coerență și de mesaj, deși, nu se poate spune că nu încearcă să le dea și pe acestea. atelierul e plin de metafore, dar firul care ar putea să le lege lipsește. mai ține și de dozare.

despre esențializare, cred că textele care mizează pe așa ceva sunt încă și mai condensate, iar aici nu e un text esențializat.

nu mă contrazic. v-am cerut să argumetați, pentru că cereți de la alții argmente, când dumneavoastră nu le oferiți alături de ceea ce afirmați tăios. v-am cerut să argumentați ca să vă înțeleg punctul de vedere, în speranța că acest lucru m-ar putea ajuta sau nu.

dumneavoastră, în schimb, vă întoarceți aici și-mi spuneți că textul păcătuiește printr-un defect care se întâmplă extrem de rar, chiar și la autori mediocri... și aici n-am înțeles ceați vrut să spuneți. aș fi înțeles dacă ziceați \"chiar și la autori buni\", dar de ce mediocri? autorii mediocri, de regulă, păcătuiesc des în textele lor. eu snut un autor mediocru? dvs sunteți autor mediocru? cine sunt aceste chipuri mediocre în literatură? cine vă dă dreptul să-i clasați în mediocritate?

referitor la ce-ați mai adăugat despre poezie,

nu e suiș îndârjit, ci suie îndârjit, de asta adverb, nu ca o posibilitate din mai multe, ci ca unica variantă ce este posibilă, odată aleasă a fi dată afară în forma asta.

„suiș îndârjit al furnicii” nu e același lucru cu \"câte-o furnică suie îndârjit\". nici nu știu dacă un suiș, ca substantiv, ar putea fi îndârjit. nu poate. și n-am habar la ce interschimbabilitate vă referiți.

referitor la \"și nu contradicție așa cum îți place să crezi și/sau să interpretezi\", nu-mi place să cred un lucru sau altul, citesc și încerc să înțeleg exact ceea ce îmi comunicați prin cuvintele pe care le tastați. ați scris \"strofa 2\", am citit \"strofa 2\". nu vreau eu sa cred nimic mai departe de ceea ce văd.

și nu mă luați cu - dacă tăceai, poetă rămâneai -, că nu e cazul. e nasol să crezi că pentru a fi poet trebuie să taci, când alții îți reproșează lucruri mai mlt sau mai puțin reale, iar felul în care o fac, dă senzația că nu prea știu despre ce vorbesc.

Medeea, îmi pare rău că ți-ai pierdut speranța că revenirile tale asupra textelor mele mă vor ajuta și-mi vor limpezi drumul. Faptul că-mi spui asta îmi ucide și mie speranța, dar nu până la capăt. Așa că, atunci când prinzi un capăt din care crezi că mă poți ajuta, măcar și printr-un simplu semn, prin care să zici \"aici ai un text prost\", nu ezita, să mi-o spui.

* domnului Bot: m-am uitat mai atent. la \"îndârjit\" nu-i nici complement, e adverb, pentru că determină verbul. în orice caz e corect formulat.

la îndârjit nu e atribut, ci complement circumstanțial de mod, răspunde la întrebarea \"cum?\", de asta nu corespunde în gen cu furnica.

nu reușesc să conturez imaginile? nu cred. fie și banalități, dacă tot recurgeți insistent la acest termen (alături de \"nu transmite nimic\"), imaginile sunt clare și conturate. și este oare ultima strofă prolixă? să fie chiar așa greu de înțeles?

apoi, domnule bot, vă contraziceți. începeți commul prin remarca

mi-a plăcut: „pe-nserate, îmi simt șira spinării
un pod gata să se dărâme sub norii
adunați peste zi. mă-ncolăcesc.”

după care îmi spuneți că strofa respectivă e plină de banalități și goală de conținut ideatic. citez \"Ultima strofa, spre deosebire de a doua (care e plină de banalități și goală de conținut ideatic), din contra, este una prolixă, forțată.\" decideți-vă!

am impresia că vorbiți ca și cum despre textul meu, dar citiți din altă parte.
poemul păcătuiește prin fragmentaritate? n-aveți habar ce spuneți, iar eu, zău, n-am timp să ascult.

doamna Nechit, vă mulțumesc pentru lectură, cuvinte și semn.

domnule Bot, de ce vi se pare un text foarte slab? dați-mi argumente, exemple, convingeți-mă că este așa precum spuneți.

mie mi-au plăcut mult fragmentele selectate de domnul Popovici. asemenea sâmburi sunt bine să-i folosești la început de text, ca să prinzi din start cititorul.

despre \"ca\"-ul comparativ observ ca l-ai omis. la conjunctia din ultima spuneam ca ar putea fi \"Știm: vânătoarea aceasta...\", dar poate ca am uitat eu ce inseamna conjunctie, caz in care-mi cer scuze. ziceam asta fiindca in imediat urmatoarele 2 versuri urmeaza un indemn, si, in lipsa că-ului, vedeam mai clar continuitatea, dinamica mai apasata, daca intelegi. \"Știm: vânătoarea aceasta/ precede invazia./ Să apărăm trunchiul,/ fără el, niciun miez nu rezistă.\"

dar mie mi se pare un text bun si in forma de-acum.

ottilia, in cazul acesta nu cred ca omiterea termenului comparativ dezbate in vreun fel sensul contextual, se-ntelege ca despre om e vorba acolo.

în strofa trei s-ar putea omite termenul comparativ ca. în percepția mea sonoră ca-ul merge în contrazicere cu genitivul. repetiția lui de-aceea mi se pare reușită. în ultima strofă conjuncția ar putea lipsi sau ar putea fi înlocuită de două puncte. dar aceste detalii poate că sunt \"așchii dintr-un strigăt\" și micile imperfecțiuni pe care eu le văd așa, alții poate le văd la locul lor în felul cum sunt acum, implicit autorul.