Dunca Valentin

ne privim dinspre viitor cum târâm o istorie scrisă ori predestinată trăind tot ce n-a fost încă întâmplat ca și cum ar fi prima oară...

acoperă-mi romanticele declarații de dragoste cu dulci sărutări iubito nu mă lăsa să-ți scriu în cuvinte iubirea hai s-o trăim dăruindu-ne mai mult decât am făcut-o zilele toate laolaltă să ne

ca o frunză timidă m-am desprins delicat de pe buzele unui copac alb și-ntr-un zbor lin mă așez pe sărutul tău Toamnă îmbrățișând pământul cu un foșnet gângav copacul își scutură frunzele

ca o ancoră de lumină curcubeul a legat cerul din noi timpul își ninge topit anii și plouă uscat prin ziua asta senină cu fluturi aurii, catifelat de moi mi se așează șoaptele ca roua pe

Trupul mi-e gol Sufletul stingher Spiritu-mi liber Încearcă rebel De cerul din noi să se prindă Iubirea-ţi sfioasă ne ningă Focu-mi din tine să-l stingă Acoperă-mi trupul cu mantia sufletului

Mai știi cum alergam prin oraș cu tălpile goale și-un pumn de vise în mâini? Sub pașii noștri străzile pustii se topeau risipind drumul spre copilărie De marginile vântului Ți-ai lovit ușor

I tăcerea închisese într-o zi toate cuvintele iar teama de-a vorbi le păzea cu străşnicie am împletit câteva sunete azvârlindu-le ca pe o suliţă spre marginea unui strigăt tăcerea

din toate câte se scoboară, doar vălul serii mi se pleacă umbratec peste frunte mă sfâşie un tainic dor când tresăltând pieptu-mi se împle de-amurg încins şi greu! simt că mă năpăde-o

îmi iscă în suflet furtuni dorul de tine kilometrii de ceață șterg drumul spre noi cu aripi de plumb străbat nerăbdarea din mine dacă nu reușesc, o să-ncerc să nu-mi strivesc sărutul de umeri-ți

prin captivele ploi de sub cerul din noi de mi-ar trece rece gândul ce mă arde nefiresc, pe sub aripi de dor de sub zbuciumul lor valuri năpraznice mă-nfierează până-n ceresc de sub stâncă pe

la ora 10 ninge în Alaska la ora 11 plouă-n Vietnam Venezuela e scăldată-n prea mult soare Parisul, are cerul la amiază innorat în Londra e silfid, fără culoare doar timpul e coaxial

iubirea, îmi săpase adânc sub frunze tatuaje cu temple robuste din muguri ce ascund flori cu chipuri de zei neciopliți foarte curând se vor deschide scuturând potop de petale în murmur de

printre mormintele avare pătrunde amorul meu ucis gânduri deșarte și fugare îl tot împing înspre abis va rezista tot încerca să mă asigure ecoul pendulându-și glasul răgușit dar ochii seci de

flămânde fantome cu sângele încă în vene pe marginea unor iluzii deșarte se-adună tânjind în liniștea seacă a nopții după o lume mai bună urletul neputinței lor nu ajungea chemărilor foamei