Seri albe

Mai știi cum alergam prin oraș cu tălpile goale și-un pumn de vise în mâini?

Sub pașii noștri străzile pustii se topeau risipind drumul spre copilărie

De marginile vântului

Ți-ai lovit ușor rotundul aripilor

Și tot de atunci

În fiecare seară, mi te cuibărești in inimă ca o pasăre migratoare pe o ramură de dor

Învățându-mă cum să-ți ating pe furiș sufletul

Mai știi cum

Umbrele noastre scăldau uneori întunericul în farurile vreunei mașini rătăcite zgâindu-se de pe zidurile clădirilor, de printre garduri, de după stâlpi, ca fantomele unor saltimbanci de circ abandonat?

Cum, luminile orașului plăpânde mușcau din bezna densă și apăsătoare creând mici cupole de ceruri tremurânde?

Zidurile clădirilor aleargă și acum cu umbrele noastre ridând cu crăpăturile lor timpul

În depărtare, înghesuite în bezna adâncă a nopții, farurile unei mașini rătăcite

Adulmecă lacome drumul

În curând se va face ziuă

Iar amintirile ca niște stoluri de rândunici purtând fiecare părticele din imaginea ta vor zbura spre ceruri tremurânde să mi te recompună