Dumitru Sava

eram atât de săraci că nu aveam după ce bea apă iubirea ta câine jigărit și hămesit nici nu se mai putea târî pe picioare abia mergea ținându-se de gard milos sufletul meu într-o zi i-a aruncat

e zarvă-n cimitir toți morții șușotesc de după cruci pe mormântul tău un melc probabil beat din nu se cunoaște care pricini se târăște de-a bușilea și sărută firele de iarbă asta

din afara mea n-am clipă de pace sensibilul mă presează deloc sensibil aproape că mă strivește dar nu găsesc vorbe să-l urlu doctore dinspre interior e și mai rău mult prea multă liniște

Nu există mediocritate. Toţi oamenii excelează prin ceva. Cei mai mulţi excelează prin a nu excela!

nu m-am mai spovedit de mult de pe când eram copil şi asta doar de gura mamei ce să-i mai spun popii că am greşit dacă eu eram însăşi greşala ce să-i spun că am păcătuit când eu eram însuşi

trebuie să fi auzit de celebrul philon din cauza lui am renunţat la mânăstire unde într-un moment de criză existenţială mă autoexilasem într-un soi de schimnicie acolo l-am întâlnit pe

Mă apuc de scris pentru că am băut un pahar cu apă rece, rece și tot nu m-am răcorit. Știe zeul, ce știe când ne mai trimite pe cap câte o glaciațiune! Tocmai am mai terminat de citit încă o istorie

îmi făceam cruce dar nu eu cu mâna mea dumnezeu mă închina morții nu scorpia aia hâdă ci inocentă fecioară să-i fiu prunc în clipa aia a ei grea de singurătate în care naște

biblia mai spune şi trăsnăi îţi scriu iubito să se ştie viţelul de aur a fost fătat de vaca stearpă după ce a păscut iarba din tabloul ăla suprarealist pe care noi goi goluţi împreună cu

neștiuți eram aceeași ființă în două universuri paralele și ochii tăi oglinda când m-am privit în ei s-a pornit gravitația ne-am chemat eu păcătosul tu ispita ne-am dorit eu orbul tu

iubirea-ţi fu atât de-ardentă că a topit şi lutul ce mă-înfăşia din amfora ce fui odinioară rămas-am zaţ în ceaşca-ţi de cafea

când toaca timpului va bate stingerea exact la ora nouă precum gornistul în cazarmă pentru că mi se vor împlini cei o sută patru ani dăruiţi de zeu prin firul de aţă al ursitoarelor şi

eram atât de tineri că ne jucam periculos de-a asediul cetăţii zic unii că păream frumoasă nu îndrăzneai să te apropii m-ai sărutat cu privirea şi eu am zâmbit vinovată mi-am închis

pe mine cel adevărat nu o să mă cunoașteți niciodată meșter fântânar agățat de frânghia timpului mă cobor în adâncuri îmi forez latențele abisale și în fiecare zi îmi scot la suprafață

eu te fluieram în continuare pe uliţă şi doar ca să nu se întrerupă rima tu mă mai aşteptai înfrigurată la portiţă trupurile noastre înlănţuite experimentaseră cam de multişor orgasmul se

se plimbă prin copou cam străveziu şi palid nu nu… nu este singur copaci flori lângă flori mulţimi de gâze şi gânduri da da gânduri cam de toate culorile cele mai multe negre de le-ai

în camera în care dorm de o vreme nu mai sunt singur s-au aciuat o muscă şi un şoricel nu închid o clipă ochii îi ascult la fel ca în orice cuplu monden retras în vilă primită de-a gata ea