Dragoș Vișan

Mulțumesc pentru relecturare, pentru spiritul de sinteză arătat față de acest ciclu modest de interviuri, unde eu nu fac decât să țin povestitoarei-autor partitura în față, ea fiind vioara întâi, așadar nefăcând conștient jocurile stilistice, la ospățul de vorbe dat de bunică-mea!

Măcar ați lecturat aceste rânduri, obscurantiste precum le considerați d-stră.

Mulțumesc mult. Sunt doar bunicii din partea tatălui mei, cei dobrogeni. Pe cei argeșeni-mehedințeni din partea mamei nu i-am cunoscut, au murit de mult! Vă mai aștept, doamnă Emilia!

Mulțumesc. Am scris acest poem cu mare patos. Mi-am zis că trebuie să vină Derventul la mine, dacă eu nu mă duc la el! Poate alții mă vor găsi cam deplasat, că exagerez, că istoria încreștinării n-a fost atât de sângeroasă, încă de acum 19oo de ani, în Dobrogea! Eu am văzut pe-acolo, înspre Durostorum (nici nu știu dacă era cetatea pe atunci, pe vremea Sfântului Andrei și până la Decebal) o baie de sânge, că nu degeaba e și colind cu Sfântul Andrei, cântat așa superb de corul constănțean Herisma!

Îmi pare nespus de bine că ai apreciat interviul meu luat bunicii, de fapt povestirea de azi a mamaie-mii. Frumos ai intitulat comentariul tău. De aceea am dat și explicații de rigoare, pentru că m-a impresionat impresia ta asupra memoriei colective. Tataie Niculae a fost un om și jumătate, se pricepea la toate. Dar când se uita dojenitor la cineva, îl îndupleca imediat...

Sunt încă în mare, mare dilemă. Să șterg sfârșitul sau nu. Bunica mi-a zis că mai pot completa, simțea că nu era ceva complet. M-am gândit că se amintise prea puțin despre bunic, despre soțul ei. Că nu putea merge la Dervent, fiind pe-atunci luat militar la Brăila, trei-patru ani la rând. Chiar și sfârșitul putea părea prea în coadă de pește. De ce să se teamă bunica? Eu cred că și de schimbarea vremurilor. De venirea ateismului, că l-ar fi putut mai apoi compromite pe tataie Niculae, fiind considerată habotnică. Poate că stăteau deja cei din garda filorusă pe la poarta mănăstirii închise, așteptând pe cine să mai ia ca să ducă la Sibir!
Curios e faptul că n-am fost nostalgic dând sfârșitul ăsta milităros cu gluma cam răsuflată a lui tataia. Acolo, la armată i s-o fi spălat creierul. A fost forțat să nu mai creadă în tradiții, în vechile valori. Apoi i s-a dat să citească \"Așa s-a călit oțelul\" de Ostrovski, cartea ajunsă la a cincea ediție în 1955!, în câțiva ani... A fost făcut și primar tataie. Dar pentru unele nu prea îl iartă nici azi bunica, simt eu! Nu-l iartă că a obligat-o odată să mai facă ouă văpsite și cozonaci, să împartă... Nu-l iartă că prea îi poruncea și se enerva pe ea, femeie cu cinci copii, lăsată să se descurce cum putea trei ani întregi...
Așa că trebuia să vorbesc aluziv despre firea cam brutală a bunicului meu.

Un poem cutremurător. Eul poetic reface atmosfera din două perioade istorice. Legătura dintre două timpuri apuse, de fapt putând să fie o mărturie a altei persoane, care povestește. Durerea pierderii mamei. Flagelul cancerului. Osmoza cu gutuii. Cu mărgăritarele. Trecerile de la un plan la altul, chiar înspre oniric sunt rapide, având rolul să amestece logica evenimentelor. Oricum, o fiică ispsește o vină a neamului. Dar ea se crede ca de piatră, ca un gutui cu flori având petale mari și care poate crește chiar din nisip, din grindurile Deltei.

Poemul pare o enigmă a naturii - începând cu zborul precipitat al corbului - cu meandre comportamentale precum fandările de la scrimă. O sugestie a contingentului, doar o mică sugestie, a la Vasile Alecsandri -

\"veneau vânturi puternice


vorbeam despre moarte\"

Apoi o lecturare dintr-un Novac, un fel de șezătoare literară, lectura cu intonație, cu glas tare.
Urmează și meditarea despre de-a v-ați ascunselea:

\"când vrei să te ascunzi, când vrei
să fii singur
important nu este să nu te vadă alții
important e ca tu să nu-i vezi pe ceilalți\".
Apoi poemul în poem al gecii din fotografie. Șăgalnica superstiție că galbenul ar apăra. Multiple sensuri. Final deschis. Ca la aruncarea discului. O mișcare amplă din brațe. Poem circular.

Da, enigma ei din prima parte. O ea misterioasă - ce poate fi multe. Poate fi o copilă, ostenită după joacă și întrebări nevinovate. Prima iubită. Soția. Sora. Mama. Bunica. Poate fi o proiecție a sinelui masculin. Dar de fapt ea e viața, clepsidra ce ne-a fost dată ca Dar suprem, cu transirația internă, efortul ei continuu, răsturnările de situație, vertiginosul consum și repunere pe picioare.

Autorul \"Farsei tragice\" (1970), Romul Munteanu și autorul \"Luptei cu absurdul, București\" (Editura Univers, 1971), Nicolae Balotă au demonstrat printre primii cum teatrul absurdului poate fi văzut precum o alegorică mandală a societății contemporane. Eseul tău, Carmen Duvalma, este fundamentat mai întâi pe simbolurile multiple generate de spațiile locuite bachelardiene. Eugen Ionescu mizează, într-adevăr, precum precizezi de la un moment dat, pe opozițiile închis-deschis, exterior-interior, pornind însă de la E.A. Poe, Gogol, A. Jarry, A. Artaud și F. Kafka. O demitizare a concepului de axis mundi, am putea spune, o teroare spațială mai mult simulată, onirico-revelatoare, o reverie a însângerării sufletului care face șmotru în urma neputinței de a comunica, de a asculta. Pentru trezirea de catharsis în voința biciuită a spectatorilor.

Zburdalnic, fantastic, lucrat ca o bijuterie, ca o giruetă a înseninării sufletului acest poem. Excelent.

Imaginea lui Argus cu o mie de ochi se suprapune alegoric asupra femeii cu o mie de răni. Iar simbolul poetic - mai mult metaforă, cum se va vedea - din titlu \"jumătate de pas\" are explicație în ultima strofă prin alt simbol poetic \"la mijlocul drumului\". Li, de la Ada Li, iarăși demitizarea ochilor lui Argus. Primele două versuri pot fi numite specificul poeticii tale. Urmele de cântec sunt cuvintele, sentimentele, scurse ca sângele prin vene. Umerii prietenilor sau oricăror semeni sunt treptele scării lui Iacov - o comparație misterioasă. Distihul că tăcerea-pergament e cel mai impresionant. Iar plecarea în căutarea iubirii, cu toți Li-i închiși, într-o stare de grație, ca o Euridice refemininizată încheie ca o alegorie poemul.

Mărgăritar poemul! Merry! Crează o binedispoziție și-o fascinație tuturor. Catrenele 2,3 sunt de valoare.

Un poem care trezește. Atmosfera de spital e dureroasă. Finalul acetui poem poartă în el amprenta descurajării totale a eului poetic. Boala se strecoară precum burghiul în obișnuitul vieții. Marcarea rudelor nu este numai prin praful care se ia pe tălpi, la plecarea lor din salon, ci este albirea părului. În orice vers viața capătă o altă dimensiune. Spitalule, restituie viața restantă! Că suntem doar de Izvorul Tămăduirii și cine trăiește aceste suferințe are nevoie de ruga noastră!

Este trimis de nu știi cine
Să te surprindă în delicte.
Dar ce-o să-i facă el soției,
De-o va surprinde chiar cu tine?

Cred că autorul e de fapt un alter ego. Sau alter ego-ul a luat în proprietate prin devălmășie pe autor. Mai întâi, în primele două strofe găsim o apostrofare, mai mult feminină, despre poemele-i din urmă. Discursul este inventat cu finețe. Apoi apare eul poetic, la jumătatea poemului, însă vedem apoi că o Ileană îl face să devină cum nu știam. E poate o previziune urâtă, ceva coșmaresc. Mai ales că toate mișcările comportamentale necenzurate irită la maximum retina cititorilor.
Oricum, se observă artificiul, exhibarea unei răutăți. Era măcar bine să așezi, Alex, un alt actant în aceste ipostaze, nu să-ți faci o autoscopie lirică falsă! Ar fi de rău dacă am accepta contrariul. Tertium non datur.

Icoana se putea bălăbănea. Sună realist.
Însă dacă autoarea a vrut ca finalul să fie deschis, să introducă puțin din metoda onirică suprarealistă, existentă și în alte proze de-ale sale, mai fericită e personificarea icoanei, ce se \"bâlbâie\" , neștiind de ce Marin voise să ia cuțitul sub pernă, dar mai ales vâzând tandrețea și spiritul neîncetat de previziune al soției sale. Mai curând sfârșitul este de proză comportamentistă americană.
Chipul din icoan[ e oripilat de gestul inconștient al lui Marin. Ar vrea să șoptească mămăiței fetiței dar nu poate. Ar vrea s-o laude c-a observat balaurul din sufletul lui Marin, dar e numai icoană de lemn, care vorbește numai atunci când e rugată.

E bine să rămâi la prima opinie. Cele două poeme de fapt se completează unul pe altul, însă luate separat, fiecare e anemic din punct de vedere estetic, devitaminizat, cu imagini livrești. Asta e, declamativul lor nu se mulează bine peste realitatea dată, cea retrospectivă. Însă pe mine m-au interesat numai subtextualele mesaje pe care le conțin, cele de actualitate. Cred că la ele te referi, Liviu-Ioan, în ultimul tău comm, și-ți mulțumesc. Scuză-mă pentru toate explicațiile inutile de ieri. De fapt voiam să-mi înștiințez cititorii despre ceea ce este cu adevărat cam abscons în istorioarele cu împărătesele-țarine.
Ieri s-a făcut la Chișinău mare parastas pentru martirii de anul trecut. Dumnezeu să-i odihnească la sânul veșniciei!

Mă crezusem ostracizat, trimis la Sibir, chiar de Ecaterina I. Of, ce coșmar am avut, nedormind decât un pic...

Cam simplu poemul. Dar simplitatea mesajului merge la inimă.
Poemul acesta este ca un diagnostic al prezentului. Fie cât de tâmpit, prezentul merită gustat, trăit, sorbit, lăsat, pentru a înainta cu inima-floare de nuntaș chiar spre-o Înviere a bucuriei.