Plânset la Derventul lui Andrei

- Cum de n-am anticipat că nu va ploua? Ne-au dat fâșuri. - Ziceau superiorii c-o să plouă după-amiaza în toată țara. - Lumea s-a-nvățat. Fără umbrele. Dar și fără îmbulzeli. - Ce liniște. Și noi formăm degeaba cordonul acesta lung. - Nu chiar degeaba. Mai luăm din apa sfântă. - Tu crezi, răcane, despre ce se spune? Despre cruci? - Sunt de pe-aici doar. Au ieșit singure. Precum ciupercile. - Bănuiesc că au fost mici, precum hribii și bureții la-nceput. - Dumnezeu știe. N-au fost pe-aici acum două milenii geologi, să ciocănească. - S-or fi hrănit cu sângele misionarilor. Deștepte pietre! (Își aprind câte o țigară. Oricum nu prea au ce face. Se uită.) - Da. Pe-aici au pătimit ucenicii lui Andrei. - Poate o fi fost sub Dunăre mare genocid. - Le-o fi fost frică celor de la Roma de creștini. - Și-au zis: ăști fac prozeliți, îi prostesc pe daci. - Romanii pofteau la aurul carpatic. Pierdeau vaci de muls. - Jinduiau femeile neprețuite. Mai dădeau câte un raid sus. - Nu le mai plăceau sabinele lor. Prea toante. Au poftit la dace. - Oricum, simțeau că li se cam acrise tot prin Orient, Gallia, Goția, Africa… - Au avut prima tresărire de orgoliu coloniștii și soldații. - Avuseseră într-o sută de ani mai mult copii levantini. Chiar mulatri. - Oare li s-au părut creștinii lui Andrei chiar adversari? - Ei bine, da și nu! Se pare că scitanii au fost primii eremiți ai lumii. - Cum vine asta? Auzisem de Pahomie, de Antonie cel Mare. Alexandria. - Păi și pustia aia, cum o fi chemat-o, din Egipt… A, parcă tot scitică-i zicea! - Nu știam. Și zi. Au venit legionarii, însuși guvernatorul Moesiei și… - Or fi venit să golească Durostorumul de creștini. Tăiau sfinții. I-au prins. - Am auzit și eu aceste legende spuse de ostrovenii de pe-aici, de la ăi vechi. - La întorsura vijelioasă a Dunării au fost aruncate atâtea trupuri decapitate. - Voiau să zdrobească centrul de greutate al creștinismului în Europa. - Și, gândeau soldații, toți ofițerii: „Pecinginea Spânzuratului să crească?” (Mănâncă și ei, golind ranițele, precum animalele de povoră – din picoare) - „Capul răutății”, „lupul cel bătrân”, Andrei, fusese atârnat cu susul în jos. - Cred că-l scoseseră din bârlog, din Peștera. Ca să defileze cu lupul ostatic. - Cap pletos, de lup și dragon dac! Cum le mai vorbea în limbi, să creadă! - De l-ar mai fi lăsat, cu ai săi ar fi făcut prima teocrație, pănă-n Urali. - Câte nu i-au fost date să îndure, trecând de Haemus și Rodopi, spre Corint. - Iar el. marele Andrei, i-a rugat mult, să nu fie cinstit la moarte ca Hristos. - Da. Să-l pună pe alt semn. Pe cel din codul rutier: linie ferată! – barieră ! - Gândul său era să-l aibă și Grecii, pe unde nu trecuse, patron spiritual. - Și să privească deplin bolta, unde avea să curgă din trupul său sângele! - Ce viziune i-a mai fost dată, când se înneca de frumusețea Raiului! - Își vedea misionarii târâți la călăi, sau luați robi, trimiși departe… - Puși de vii nu doar în fiare, ci și-n boturile tigrilor, parzilor, în Colosseum. - Ori răstigniți după moartea sa. Precum oamenii bravi ai lui Spartacus. - Cerului de primăvară i-a venit atunci să nu se oprească din plâns o lună. - Văzând așa, localnicii și stăpânitorii s-au rugat. Unii în biserici. Alții la zei. - Până la urmă cerul s-a îmbunat. A dat Blajinilor plâns. S-a mutat în pietre. - Ia uită-te, pietrele acestea chiar asudă. Plâng crucile. Oamenii se vindecă!