Departe, în amurgul ud se scaldă
Trupuri ce postesc, spre ceruri se îndreaptă;
Sărmani orfani de arme și de mamă,
Ei au purtat o suferință oarbă.
Un vânt murdar ce trece printre pietre
Adună
Acolo jos sunt spini și e-ntuneric,
Ascult cum fug șiroaie de sudoare.
Fără să mișc trăiesc acel moment prielnic
Când voi vedea în jur un fir de lumânare.
Vor trece ani cu bărbi
Porunca unui om desculț,
Să calce pe urme sparte,
S-a transformat în ace
Când este în genunchi.
Stropit cu apă rece,
Se prăbușește în noroi,
Þinut de oameni grei,
Când regele
Întind mâna către soarele alb,
Continui să-i rup din petalele reci,
Le ascund în spatele tău când treci
Să luminez cu umbre pasul cald.
O mică frunză, transformată-n cenușă,
Își poartă
Pășesc pătrunzător și rece,
Târăsc parfumuri goale
Pe piei albe și oarbe
Când vântul aspru trece.
Sunt un călugăr fără pleată,
Scăldat în nisipuri fără sentință,
Pe un pământ fără
Ce tăietură am pe mâna aspră
De la o lamă neagră, ruginită.
În carne trăiește cu tărie înfiptă,
Crestând cangrena vastă.
Un început dulceag al vârfului
Cuprins de spaime fade
La începutul
S-a rupt coloana vertebrală
A noii epoci de îngeri prăbușiți,
Gunoiul dintre unghii arde
A celor de gândire murdăriți.
Probabil ziua plouă, nu îmi pasă;
Străjer la porți de sârmă eu
Fierul încins pe pielea transpirată
Dâre de ură stârnește la atingere;
Pe podeaua strâmbă, atârnată
Înghite cu calm fiece înfrângere.
Strivită de coloși ai grotescului
Adună resturi de carne
Sunt prăbușit, scârbit de încercări
Firave, planuri către sborul vertical,
În mii de caiete, hârtii și lucrări
Am incercat tăcut saltul abisal, mortal.
Aproape de vrej, iubit și
Pornit cu răutatea-n vene
Sfărâm cinci zile de mister.
Culeg, împart vorbe și semne,
Atârn plăcerea crudă în cuier.
Există sigur undeva o hibă
O descărnez dar nu-i văd os;
Cât am trăit am
Eu am o relație cu moartea și coasa:
Îi dau sufletu-mi negru și putred,
I-l dau în stăpânire fără să cuget
Să mă judece și spintece cu oastea.
Mă plictisesc voit când urechea aplec
La rugi de
Tot ce găsesc pe crestele albe
Este o briză dulce, alunecă ușor
Peste tristeți crăpate și fade
Pitite de răni cu-n rece fior.
Un pas înainte spre orizonturi
Abrupte cu inimă și suflet
Am rupt o floare cu petale
Frânte de picuri cu ceață
Prăbușite pe tâmple infernale
Rănite cu șoapte de gheață.
Străin de sborul meu zdrobit
De lacrimi scrijelite cu pasaje
L-am îngropat în
Perspectiva Omului Sistem
Azi este luni și iar e dimineață,
Mi-e foame și nițel cam greață;
Dar după cafea sunt ca o floare,
Mă duc să fiu sclav pe 3 milioane.
Îmi pare bine că bătrânii sunt
Bătrân prieten, slugă și hoinar,
Toiagul strâmb, crăpat de vreme,
Mă poartă pe limbi de hotar,
Îmi suflă-n goale vene vârf de fiere.
Sunt tot mai uitat pe drumuri pustii
De chipuri închinate
Ieri am pierdut-o, of… păcatul
Să scrijelești,
Cu zâmbet strâmb și amar, actul
Ce-l scârbești.
Ultima privire, păcat ca e cu ură,
Strânsă la piept
Te amuză precum o strâmbătură
Pe galben
Răsturnarea de situație în dezbateri aprige
Cuprinsă în cărți și tratate cu cenzură
Se complace subit sub un nume de structură
Sub ochii vicleni ai vieții practice.
Gloata sătulă ce se adună pe
Ce e lumânarea cu miros de ceară
Topită de vântul ce fuge turbat,
Târâtă fără voie de umbre pe o scară,
Strivită pe scânduri cu iz cromat?
E gheara ce fură din frica de moarte,
Ghidează o pană
M-am gândit cât de frumos ar fi
Să mă prăbușesc în neștiință,
Să văd în jur hore de bolnavi copii
Lipsiți de dureroasa lor putință.
În hora morților să prind o mână
Cadaverică și plină de
Pe un perete alb o gâză funcționeză:
Se ascunde după mine de galerie.
E târziu, ceasul secunde dictează,
Caut o brichetă, trăiesc pe datorie.
Gâtul e uscat, paharul cu apă
S-a deșirat, dând
Un pian își izbește corzile
Împrăștiind ca un parfum
Zgomote line în nopțile
Cu trandafiri și mult fum.
Potecile arătătoare spre balcoane
Ce-s luminate de domnițe
S-au transformat în brutale
Pocalele culcate pe masa murdară
Și bălțile de băutură acră
Nu se compară cu ceara neagră
Ce odată privea călătorii cu flacăra aspră.
Târziu, în noapte, acestea îmi apar
Ca o imagine de chef
Adun cu privirea furtuna de afară,
Gândindu-mă la moartea aspră.
Frunza plutește galbenă, bolnavă,
Își simte în nervuri moartea deasă.
În galben bolnav totul e vopsit
Până și sentimentul de
Ea: Ce vrei să scriu? Nu am idei
Și chiar de aș avea, cu ce?
Totul se topește-n jur…
El: Nu conteză ideile prefăcute
Ci doar ce trece-n gând.
Înșiră-le pe
DA