Dragoș Andronache

Pășesc pătrunzător și rece, Târăsc parfumuri goale Pe piei albe și oarbe Când vântul aspru trece. Sunt un călugăr fără pleată, Scăldat în nisipuri fără sentință, Pe un pământ fără

Pășesti pe umbre de ceață, Atingi petale ruginite. Mângâi roua rece cu fața, Rostești versuri rănite. Cioburi de lumină străpung Pielea albă, risipindu-se; Culori șterse te ajung, Le

Fierul încins pe pielea transpirată Dâre de ură stârnește la atingere; Pe podeaua strâmbă, atârnată Înghite cu calm fiece înfrângere. Strivită de coloși ai grotescului Adună resturi de carne

Te întinzi pe fulgi de nea, Zâmbete libere strecori. Îmi surprinzi tristețea grea, Îmi alungi spaima în nori. Îți simt căldura în suspin Tremur, îți fur vorbele; Îmi simt răsuflarea spin, În

Pragul demenței se prelinge Pe geamul umezit de ploaie, Mânia toamnei mă atinge. Mă sufoc în gheare de soare. Moartea din copaci coboară Pe betonul umed, putrezit, Oameni triști cu fețe de

Am să trec și peste asta, sunt sigur! Ascult Anathema și parcă îmi vine să-mi șterg zâmbetul tâmp de pe față. Vecinul de sub mine și-a deschis atelier de mobilă pe balcon, nu știam că este black-er.

În misticism timpul a rămas Călăul șters al rănilor deschise, Al vieții albe semnul de popas, Prin case vechi ușile trântite. Brăzdat semn pe trunchi de copac, O singură urmă a vieții dintre

Totul începe pe muchie de cuțit Când firul alb e cel mai subțire, Nu cunoști ura, nu ești răzvrătit, Simți doar căldură și iubire. Viața te întâmpină bruscându-te, Te izbește de un gol

Tot ce găsesc pe crestele albe Este o briză dulce, alunecă ușor Peste tristeți crăpate și fade Pitite de răni cu-n rece fior. Un pas înainte spre orizonturi Abrupte cu inimă și suflet

Perspectiva Omului Sistem Azi este luni și iar e dimineață, Mi-e foame și nițel cam greață; Dar după cafea sunt ca o floare, Mă duc să fiu sclav pe 3 milioane. Îmi pare bine că bătrânii sunt

Pogorâte peste fețele țesute Mâinile umilei făpturi Din praf alb născute, crescute Se spală între bătrâni. Profeți ținuți pe spate de dragoni Fumează opium, viitorul Cultivă ura-n futuriștii

O apocalipsă îmi doresc, Conducător al umbrelor sfioase, În palme capul îmi proptesc: Să calc în luptă pe moi oase. Noaptea își arată albii colți Ce strălucesc rânjind la mine, Caut pe cer

Bătrân prieten, slugă și hoinar, Toiagul strâmb, crăpat de vreme, Mă poartă pe limbi de hotar, Îmi suflă-n goale vene vârf de fiere. Sunt tot mai uitat pe drumuri pustii De chipuri închinate

Crucea pe spate și-o poartă, râzând, El trece printre oameni albi și morți, Le atinge pielea rece încă sperând Să-i iubească și apoi să-i îngroape pe toți. O ultimă strigare a sângelui ce

Pornit cu răutatea-n vene Sfărâm cinci zile de mister. Culeg, împart vorbe și semne, Atârn plăcerea crudă în cuier. Există sigur undeva o hibă O descărnez dar nu-i văd os; Cât am trăit am

Înjuri în limbi a mii de draci Dar pân-la urmă te împaci Cu gândul că profa va fi o doamnă Și nu te va chema la toamnă. Adio dulce lume socială Mă regăsesc în clipa abisală, Fug după cursuri

V-am poruncit încă de ieri, Lăsați-mă să cuget în tăcere. E moartea mea; nu tu, nici tu nu pieri, Iisus s-a spovedit la înviere. Ce e un preot sau un doctor? Ce știu ei despre mine? Ei au

Unde se nasc șiruri de cuvinte Ce nu au pic de noimă? Între cele două parți cuvântul se întinde Artă sau știință, este doar o probă? Contează atât de mult că stânga este slabă Iar dreapta, ce

Pe un perete alb o gâză funcționeză: Se ascunde după mine de galerie. E târziu, ceasul secunde dictează, Caut o brichetă, trăiesc pe datorie. Gâtul e uscat, paharul cu apă S-a deșirat, dând

Mi-am sfârtecat umbra Să văd cine-o mânuiește. Văd resturi, râd prostește, O cos, îmi ascund urma. Mă folosesc de propriile-i sfori; Străpung precis în negru abur, Îi torn lanțuri din purul

Prietene m-ai confundat, Nu te cunosc și pace. Ai bătut la ușă-ntârziat; Speranța-n tine nu mai zace. Nu mă-ndur să-ți dau iertare, Nici fărâma de pe masă. Poți să-mi plângi și la