Dîrzu Andrei-Ovidiu

Am lăsat o pauză între noi și timp Doar un punct-pătrat ne despărțea ochii Și totuși, atât de departe Muțenie sfântă în lanul de porumb Noi rugam aurore fierbinți să ne uite Și tremuram în

S-au prelungit brațele mele către nicăieri și totuși nu era de ajuns sâmburii de castan mă țintuiau cu urechea smulsă din caldarâm în patru colțuri când voi mai avea timp de somn când

Un strop de milă îmi străbate fruntea În profunzimea gândurilor crescute cu doică. Și-acum îmi amintesc cum te-am crescut copil De stilou, tu tastatură, fiară... Descânt în strânsoarea

Prin ceata serii se scurg Ultimele siroaie de lumină Violetu-ntunecatului amurg Se scutură de pe tulpină Frunzele noptii agată Lumina astrului selenar O împrastie pe-a ta fată Ca dintr-un

Sub clarul de lună sticloasă cerșesc Lumina. Zăresc prin frunze brodate Fine arginturi ce sclăda regesc Mătasea broaștei și plutiri pe ape Și-un con de văpaie se scurse vâscos Rostind șoapte-n

Copacule cu vredele-ți din trup Ridică-ți aripi sau fugi cât vezi cu ochii Din calea hoților de verde, ce rup Cu topoare din lemnul tău cel sacru De nu, prefă-ți ramurile uscate Și trupul

Un glas puternic barbatesc se auzi peste multitudinea de zgomote din bucatarie. -E vreo problema? intreba el pe un ton amestecat cu indignare si cu mandrie persoanala. -Nu sefu’, se distinse vocea

Am dorit sa imi deschid o poarta mai mare spre viitor, un viitor ingreunat de legile care ne conduc. Parintii mei, pe care acum nu pot sa-i consider \"parinti\" in aceste momente, n-au fost de acord

Ici crestele semete ale muntilor cocoașe, Se apleacă peste vale Codrul plânge, și-al lui suflet Suna-a jale. Doar salciile mohorâte în apa rece Pletele si le îmbibă N-are cine

Sunt ziduri mari, ce străjuiesc Hoți la drumul mare, asasini Sârma ghimpată-i îngrădește Asemeni cactusului înveliș de spini De pază ager câine stă Capul, două lungimi de coate Din vreme-n

De ce mă poartă negrele suspine Pe valuri cu verdeața mohorâtă Și mă aruncă în vitralii fine Să stau cuminte ca litera-n erată De ce mă gâtuie cristalele amare Ce-au cuibărit ouă de cuc în

Îmi voi clădi și eu destine Numărand plopii ce s-au împiedicat Aceeași năucitor iz de profunzime Încercat alaltăieri când m-ai uitat Asemeni unor bete berze-n înălțime Ce îmi descriu

Cu cine-și va împarte iarași toamna soții? Cu-alaiuri năzdrăvane scâncind pe solul umed? În același chip vor fi părtași la gând netoții Ș- ideile crescute cu eul cel mai putred Răneste doamnă

Voi aduce la cunostiinta voua, membrilor Agonia si nu numai, un eveniment cinematografic care a avut loc in orasul meu natal Hunedoara si despre care nu se stie mare lucru. Bloody Rayne, va zice

Nu călca zăpada proaspătă crescută Din pântecul pământului ca un rod fără de rod Te-am renegat încă de când te-ai născut Nu rupe legământul, nu încerca să te dezlipesti Avem o singură placentă

S-a aprins un chibrit, ascultă cum Înserarea naște alte suflete bipede A fost orbit și însuși Dumnezeu Atâta resemnare Nu demult, colcăiam laolaltă cu viermii Și nu știam nimic, doar umedul