Daniela Davidoff

// suntem biodegradabili ca două cămăși din lână ce se deșiră încet ni se opresc inimile în camerele de izolare unde ne atingem torsurile de pereți apoi le izbim să se spargă suntem împreună dar

// modul în care cade lumina în fășii prin ele ne strecurăm dincolo ne lipim de geamuri corpurile noastre de sticlă încep să se spargă * dincolo e fetița din vis care ne cheamă la

// un fel de inerție împinge lucrurile mai departe, o sanie trasă de câini care au înghețat dar care încă se mișcă, la fel, un singur trup de crăciun se va frânge, aceasta e ultima

deraierile se produc brusc. doar în capul tău totul e lent și aerul care te înconjoară pare că se dilată & se umflă ca un balon cu gaze moi. în el înoți timp suficient ca să-ți dai

și încă este foame pe aceste tărâmuri dar totul se irosește din blândețea noastră nu am putut construi o mamă nici măcar o soră mai mică cu care să ne jucăm seara cu jucării pe parchete

pe camion scria “ live animals” mergeam în spatele lui și eu la fel ca o ființă dusă înspre pieire de către drumul sinucigaș pe mâna stângă aveam tatuat infernul s-a

creștere de serotonină soarele abia născut lumea în facere scoruri apgar scăzute străzi abia desțelenite sateliții lui google maps asta e ceea ce ne înconjoară pe o porțiune de pădure

aproape iarnă - sânge pe zăpadă ultimii trandafiri.

/ ai visat îngeri moartea era acolo sus tu erai acolo sus cu ei în brațe / frunze negre printre fulgi albi doruri care se amortizează încet as vrea să plec într-un vagon unde să cânte o

1. desprinderea de pământ ca de la o bază americană din irak / sex în mijlocul deșertului înainte ca oglinda retrovizoare să fie pusă pe night vision în care nu poți să distingi nici o siluetă

o casă fără oameni. singurătate lângă o sobă veche. sunt un surogat care suferă de ms. doctorii în halatele lor albastre mă veghează neputincioși. toate formele de distrofie sunt

pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada. adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește. numește două animale care aleargă și se camuflează cu sângele la vedere. în locurile

// frâne. cozi asimetrice în văzduh de la atât de mult fum. am lăsat prețioasele suflete să înoate în aer ca pe niște elicoptere ce-și caută un loc să aterizeze. aici pe

atâția ani făcuți din dorințe incontrolabile. luna pustie pe care am admirat-o de la fereastra fumurie. liniștea e cel mai apropiat aliat. văd soarele înghițind pământul ca un monstru din

un fel de inerție împinge lucrurile mai departe, o sanie trasă de câini care au înghețat dar care încă se mișcă, la fel, un singur trup de crăciun se va frânge, aceasta e ultima versiune a

cineva te-a dat jos din pat cu brațele, cineva cu brațe moi cineva care știa ce se întâmplă cu tine. când ai adormit te-a pus pe pervaz împreună cu inima și florile. dar brațele

// gate no. 9. Sea oil// e miezul toamnei. soarele forează pământul. orașe plutind în magma roșie. acolo mașini construiesc oameni care încearcă să iasă la suprafață. sunt copiii care

urletul vântului te face să-ți pierzi auzul în această vară comatoasă. dinții din craniu pe care încerci să-i lipești la loc. despre ce dimensiuni vorbim cele care nu ne iartă

# străzile acestea sunt tronsoane fără sfârșit (nu duc nicăieri) // fără reign ( ei îi plăcea adrenalina și să sară de la mare înalțime) totul devine un exercițiu puțin cam fără rost. dar încă

& îmi amintesc. fiecare dimineață vine în folia ei transparentă a aerului care străpunge lumea. nori albi se despart mai departe de pământ. orașul e albăstrui de la ceață. în alaska se

sunt singură în această iarnă cu picioarele amputate. dependențele noastre s-au accentuat. elementele rare ne apar în vise. argon, xenon, neon, heliu. am nevoie de sânge curat