Daniel Puia-Dumitrescu

scânceau puii de noapte între scânduri de teamă îi închisese mama lor vor aduce lumina spuneau legende în șoaptă vor ridica iar viața oameni albi oameni negri auziseră și ei când

Adunam picături de alb din tabloul natură și le pictam fiecare după cum merita una în ploaie alta în ger în frig sau în gheață tot a doua o trimiteam înapoi la perfecționare copaci aplaudau

azi oamenii se caută prin piețe printre tarabe de o vreme încoace se joacă de-a v-ați-ascunselea printre grămezi de morcovi neridicate de gunoieri și ultimii brazi tăiați pentru Crăciun dar

Te-am mangaiat prima oara intr-un lan de grau ce facea plecaciuni inaintea ta. Ti-am sorbit albastrul din prima floare de Nu-ma-uita pe care am gasit-o in campia albastra pe care

pe când corpul meu mai avea o singură coastă eu nu auzeam nimic omul cu un singur ochi îmi zâmbea cu singurul dinte din frunte noaptea se plângea că mai are doar o

stau cu capul pe masă privesc merele și vreau să fie iar noapte

Mă bate la cap vecina de la doi să o dau și pe ea la ziar de când au pus reclame cu mine peste tot prin oraș ea crede că o să ajung undeva sus și o voi trage și pe ea după mine în felul ăsta îmi

am două prietene foarte bune ele îmi deschid zilnic radioul pe romantic fm am două prietene foarte bune ele îmi împachetează pantalonii dimineața am două prietene foarte bune ele îmi încheie

dintre atâtea culori tu ai ales albul fără de culoare luminii din noi de prea puține ori ni te-arăți zână și strălucește drumul tău printre casele celor care nu mai cuvântă nu se mai trezesc să te

înaripate sporovăind de zor pustiesc punțile corăbiilor uitate de vreme deasupra vreunui val răstignit de cer deranjând somnul zeilor cu hohotele lor beau vinul anotimpurilor ciudate făpturi

Toată lumea este un pic mai veselă decât ieri fiecare încearcă să găsească un loc unde să zâmbească fără să îl vadă ceilalți pentru că azi se acceptă râsul numai pe la spate gospodinele sunt cele

Clipe spre sentința unui tribunal alcătuit din tine și tu unde nimeni nu mă apără unde nimeni nu îmi poate spune unde cuvintele sunt prea mult inima se întoarce pe dos și tu numeri clipele cu mine

bărbații globuri coboară greoi de pe banchetele de piele ale mașinilor în leasing plătite de salariații zâmbitori respiră greu și își lustruiesc ceasurile elvețiene își aranjează costumele armani

să te sărut din suflet în afara în urmă rămâie doar noaptea în cele din urmă luna nu se mai transformă în fecioară despletită doar pietrele povestesc urmelor de asfalt atâta lumină câtă mi-ai

degeaba strigi, bătrâne, degeaba nimeni povestea nu vrea să-ți asculte de noapte sătulă e lumea în care tu vrei să-ți îngropi bezna din suflet departe să fugi, bătrâne, departe unde nu-i lume,

Păreau a se întoarce buimace spre răsărit crengile copacilor pustiiți de suflete încercau să își mai doarmă o dată amintirile cu păsări și cuiburi de cuci mult prea ocupate de vise ca să mai

printre coastele rupte ale pădurii Te caut mereu în șoaptă între diminețile cu ceață aiurea nu Te găsesc nicicând vorbesc cu paznicii templului Tău vulturi cu niște aripi de-mprumut să răscolesc

din nimicul șoaptelor în vânt ale zeilor ai plămădit chip de ne-lutul cel plin de dorință pruncul nezămislit de vreo minte ce încă nu și-a valorificat pe la vreun colț fertilitatea nu mi-a stat