Daniel Dobrica

Ce lucru frumos e ploaia de vară, Când stropii izbesc cristalin de pervaz Și inima-ți cade într-un soi de extaz, Când gândul la ea se înalță și zboară. Ce lucru frumos e-un sărut pe

De ce ești tristă Ok-Sun Lee? E lumea asta prea nedreaptă, Când mulți nu sunt ce par a fi Iar binele doar rău așteaptă? Și inima ta Ok-Sun Lee... Tu ți-o deschizi precum o carte Dar mulți nu

Un trandafir s-a ofilit Cândva, la început de vară Trist, ignorat și neiubit, Uitat în arșița de-afară S-a scuturat tot așteptând Ca ploaia să nu-l ocolească Sau măcar roua, când și

Ați scos o lege, nu zic nu, e bună Că v-ați gândit cumva la soarta lor, Să le plătiți o pensie pe lună Copiilor de medici care mor. Dar ia priviți un pic cu ochii minții Ei ce-ar dori să

Străinul din oglindă e trist și resemnat Singurătatea-n ceață și-n gri îl împresoară De dincolo de ramă privește-adânc, mirat, De parc-acum mă vede pentru întâia oară. Mă dau un pas în

A murit sărmanul negru sub genunchiul greu al „legii” Și-ncepură prin birouri să se-agite toți ”strategii” ”Dacă nu furăm durerea de la un popor rănit, Dacă nu-l putem convinge că el e cel ce-a

Vindecă-mi aripa frântă Ca să pot din nou zbura, Să mai simt cum mă încântă Iarăși, harul de-a visa. Sufletul mi-l tot frământă Clipa-n care am căzut Vindecă-mi aripa frântă, Să o iau de

Din spuma mării ridicată, Așa frumoasă te-ai ivit, Că însăși Venus resemnată În fața ta s-a prăbușit! Părea atât de furioasă, Frustrată chiar când se gândi C-aşa ca tine de frumoasă Ea

Același drum, nicio surpriză. În gara din orașul meu, Târându-mi visele-n valiză, M-așez la rând la un ghișeu: –Vreau un bilet până departe! –Departe, unde? –Nici nu știu Unde-o vrea trenul

Apari ca o himeră și-apoi dispari ca fumul, O ceață albăstruie pe tâmple mă presează Dintr-o fotografie cu zimți inspir parfumul Unor trăiri din vremuri ce azi puțin contează. Mi-alunecă în poală,

De inima îmi e o trupă rock Tu bați la tobe-un ritm de nedescris Și-oricât mă zbat, nu pot să mișc din loc Cât tu mă operezi pe cord deschis. Și bați cu ură, bați înverșunată Vibrându-mi toate

Eu cred ca Einstein nu are dreptate Când spune E=mc pătrat Căci în esență spune: "Nu se poate În spațiu să călătorim vreodat'" Ca să obțină-atâta energie Lumina să o-ntreacă-n goana sa, Un

Iubita mea, mi-e frică când nu ești lângă mine Și-atâtea gânduri negre mă bântuie acum Sunt slab și sunt confuz și-aproape mi-e rușine, Căci pașii-mi sunt nesiguri când bat al vieții drum. Nu

Eram un crai de noapte lipsit de sentiment Și fustangiu eram, de nu aveam pereche, N-aș fi crezut vreodată să vin-acel moment, Să simt ce pân-atunci credeam de modă veche. N-aș fi crezut

Mă-ntreb oare ce-ai spune dac-ai afla-ntr-o zi Că te iubesc...Probabil, ai fi puțin mirată. Cât mă gândesc la tine, nu poți, n-ai cum să știi Și nu cred c-o să afli de undeva vreodată. Nu e

Imaginează-ți lumea fără ca tu să fii Cu nopți fără de zile, eterne și pustii Doar o planetă oarbă, neorbitând vreo stea Lipsită de lumină fără privirea ta, Imaginează-ți oameni prinși în

Mă ţii de mână... Iubito, îmi e suficient, Fiindcă-ţi zăresc privirea ce-mi dă atâta viaţă. Ştiu că vei fi acolo, cu mine, permanent, Când o să-mi fie frică să fac un pas în faţă. Mă ţii de