Poezie

Străinul din oglindă

1 min lectură·12 februarie 2012

Mediu

Străinul din oglindă e trist și resemnat

Singurătatea-n ceață și-n gri îl împresoară

De dincolo de ramă privește-adânc, mirat,

De parc-acum mă vede pentru întâia oară.

Mă dau un pas în spate.Nu-l mai cunosc nici eu

Pare doar umbra celui care-l știam odată

Zâmbea mai mult pe-atuncea, acum găsești cu greu

O rază în privirea senină altădată.

Cu fruntea-n jos îmi spune: “Am încercat, să știi,

S-alung singurătatea, dar n-a fost cu putință

Orice iubeam vreodată nu mă putea iubi

Ce m-a iubit, devreme s-a dus în neființă.

Îmi urlu neputința precum un lup rănit,

Fără motiv mi-e frică nu știu de ce, de cine?

Pe-o mare cenușie plutesc descumpănit

Și valuri furioase izbesc de stânci cu mine.

Mă zbat cu disperare stihiei să-i rezist,

De-un înger iluzoriu speranța mi se-agață,

Mereu învins de soartă, sunt totuși optimist

Căci este o izbândă să fiu la suprafață”.

A ezitat o clipă, apoi și-a ridicat

Privirea către mine, la fel de-nnourată

Străinul din oglindă e trist și resemnat

Și n-o să mai zâmbească, probabil, niciodată.

001.219

Daniel Dobrica. “Străinul din oglindă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/daniel-dobrica/poezie/14000815/strainul-din-oglinda

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.