Daniel Bratu

\"Te las la urmã, n-am putere,\"

Pai daca zici ca n-ai putere,
eu cred ca nu la urma-i bine...
si-atunci cand vei mai da din bere
sa-ncepi intai si-ntai cu mine.


\"Un arcostih sã fac pe datã:
Dar, dacã vrei, îți dau o bere
A doua... însã ... niciodatã.\"

Nu-s betivan in asa hal, ba
ma jur pe acrostihul tau ca una
din beri mi-ajunge totdeauna...
daca-i destul de maricica halba.

Felicitări, Anda, spumos umor - șampanie de versuri superbe și frișcă de rime peste tort cu cireșe de mai in vârf ce ai lăsat în pagină. Dar poate că sărbătoritului nu i-ar strica și alt regim alimentar, după cum singur a avut glas de exprimare mai “anțărț”:

Hai la bere, precum știi,/ e din fonduri FMI

An(ul), dacă trece,
Ni-i ades mai cere
Donație rece:
A(n)du’, țal, o…bere!

Multa explozie de lumini in aceste texte, focuri de artificii pline de imaginatie, ludic si inteligenta: Amadriada, cu medievala poveste a sambelanului Flori(n), apoi catrenele cu vin spumos si spumant ale maestrului Genu, psihanaliza literara a Elei, povestea plina de umor contagios a lui Bogdan, urarea plina de curcubeu a Magdalenei, centauria(n)da lui Horia, scurta exegeza a Adrianei, reusita parodie a lui Ion Diviza, acidul bland mangaietor al Atropei, jocurile in distihuri de har ale lui Alexandru, dulcea caracterizare a Mariei (Tirenescu), epigrama de aur condensat a lui Sorin (Olariu), alegoria Codrinei, strigatura ritmata si rimata (bine rau) a lui Andrei, versurile cu miere si ...piper ale Eliei, scenariul SF-arhaico-toroidal al lui Sorin (Teodoriu), lirismul sagalnic al lui Lucian, scrisoarea plina de haz de la muselim-pereno Adrian Erbiceanu, dialogul ingeresc imaginat al Inei, cantecelul in colt de buze \"LUV-resc\", urarea sincera a lui Mihai - inima mare si, mai presus de toate, DARUL binecuvantat al Mariei.
Felicitari de asa prieteni talentati, Florin, pe potriva si meritul talentului tau!


A(r)gonautul Florin

Fiarba lapte-n cupe, de-acu vand pocalu\',
Las vin pentru altii sa se-mbete crunt,
O sa trag de sfarcuri stelele, ca a lu\'
Radu Herineanu demn urmas ce sunt.
(Iarta-ma tu, vie, sucul tau, ca valu`,
Nu-i decat o tresa, tragand spre pamant).

Rogu-m-as la carul, pus in drum, de bere,
Osiile toate sa-si dea inapoi,
Trecerea-mi spre `nalturi virtual imi cere
Aerate spatii, cauciucuri noi...
(Ramas bun, agonici, lani aurifere,
Urcand cai lactee, de-acu`-o sa despoi).

La multi ani! cu onor inainte
Daniel (si vara ta, Flori :))

Lory, multumesc pentru aprecieri, ti-a placut mai mult exact strofa de la care a pornit poezica (ai intuitie, ce mai) si m-ai \"tras de atentiune\", cu aceasta ocazie, asupra lipsei diacriticei de la floricica medicinala. drag si eu.

Amadriada, multumesc, da, ranile in sirag de anotimpuri sunt forme de petale, mai tarziu. Frumos darul tau de versuri, il pun in colt de perna, cu tot cu greieri :) - sarumana.

Cristina, multumesc, te lauzi tu, dar n-ai mai lasat demult semne de trecere pe la versurile mele. Si eu, constiincios, pregateam de fiecare data cate un peisaj floral, taman bun de mangaiat \"calcaturile\" tale... \"solzii\" mei de zmeur \"te salutant\", de asemenea, mai asteptandu-te.

Bogdan, multumesc, tu ai o nuanta ceva mai optimista in descrierea verii, in rest cam asa am gandit si eu.
De ce? Pentru trebuiau sa existe si haiku-uri refuzate, ca daca nu s-ar fi existat, ne-ar fi imbolnavit perfectiunea cu ochi mici si oblici a semanare cu inchisul si zabrelele fetei.

Dana, multumesc pentru lumina si pentru anotimpurile sperantei din suflet si gand. Iesit din tipare nu a fost numai acest haiku. O fi fost el mai iesit din calea norocului, cu fata lui cernita.

Bianca, multumesc, ma bucur trist citind ce-ai scris si dau foc ramurilor, cu ochiul fumegand departarile iernii. Si tac.

Florin, multumesc si tie, veselie fara frontiere de aparat, un sincer bravo!, ca bine le mai potrivesti: (:))
- Se scutur nuci...
- `Na ziua vecine! - In
perete \"bat\" \"pari\"...

Ana, multumesc, da, drumurile nisipurilor, pana cand nu vom mai fi decat dune, cu amintirea florilor cazand. Si lacul, ramane el, ascuns, undeva, candva...

Ela, multumesc, asa e, ma bucur ca si tu ai surprins nuanta optimista, malul de anotimpuri. Inseamna ca nu e totul cenusa, inseamna ca sunt fire de iarba sub jar, mai puternice decat arsura.

Drag de voi toti

Anca, ce am \"spus\" a ramas valabil, in intregime, \"cum am stabilit\", nu numai in primele doua randuri ale comentariului. Daca te rog sa citesti tot, poate ca solicit prea mult, scuze, asa ca renunt.
Apoi:
- ceva ironie s-o fi gasind, asa e, dar nicidecum rautacioasa, poate doar ajutatoare in intelegere;
- acea \"parere\" a mea a plecat nu de la rusticele \"biciuiri\" ale carului gramatical, ci de la consideratiile tale asupra textului (\"chestia cu \"sau nu\" aduce un ton de gluma gen \"care este\" \"parerea mea\", ceea ce strica aerul de melancolie-visare creat pana atunci.\" - Anca Pepelea), atat de \"din pod\" si de \"pe dos\", incat m-au facut sa mai citesc textul si comentariile celorlalti inca de cateva ori. Poate ai citit altceva, m-am gandit, si ai postat aici impresiile, din eroare.
- nu am gresit incercand sa \"deslusesc misterul\", consider ca e un gest de minim respect sa raspund intrebarilor si sa explic la ce m-am gandit, de la ce a plecat textul, dar se vede treaba ca nu prea am reusit sa ma fac inteles, pentru toti. Daca ai fi (bine)intentionat, ai mai fi avut destule de scris si despre textul in sine. Eu cred ca as mai fi reusit sa explic inca de 10 ori pe atat, fara repetitie, te rog, insa.


P.S. (\"?)primum vivere(,?) deinde philosophari(\"?) - Anca Pepelea (?)

Am căzut din nori în crâng,
crezând floare că m-alină
și-nțepat în ... aripi, plâng,
eu beteag, ea … scăiet-ină.

Bine ai revenit, printre \"agonici\", Ina! :)

Anca, multumesc, in fondul gramatical scolaresc strict, poate ca ai dreptate.
Desi, daca n-ai aflat inca, poti afla de acu`-ncolo ca:
- forma „hai” nu este pe deplin echivalenta cu „haide” si nu are plural;
- in gramatica limbii romane exista si asa-zisul „vocativ scurt”, fara sufix;
- virgula confera independenta vocativului, dar e aleatorie, iar eu am ales alta varianta.

Pentru ca amaratele mele texte din site s-ar putea sa nu satisfaca plenar zelul tau exegetic, iti recomand exersarea analizei gramaticale pe unele volume de poezii deja publicate, ale unor autori consacrati. Pentru inceput, „Deadeva” (1998) – Caius Dobrescu. Dupa 20 de ani, cand vei termina de scris cele 30 de volume pline cu incalcarile de norme si conventii ortografice si cu iregularitati (in intentie: inventivitate, surpriza, distantare ironica, diversitate), poate ca autorul se va afla prea departe (in „camp cu verdeata”), pentru a se „lumina”. Dar vreun urmas care sa stie citi si cere iertare tot trebuie sa aiba.

Despre „chestia” cu „sau nu”, precum si despre „aerul”, cerul si pamantul intregului text am scris in comentariile anterioare - „parerea mea”, „care este” una pur personala, proprie, individuala, particulara si dependenta ca scaiul de mine … este ca nu ai citit decat titlul si subtitlul. Poate ca data viitoare iti vei cobori atentia macar spre primul vers, ca un pas, alegoric vorbind, mic pentru tine, dar urias pentru mine si ceilalti eventuali cititori, cufundati bicisnic in academia imunda a oralitatii.

Nu mor, asa e, n-ai gr(r)ija… :)

Maria, multumesc, am mai spus, cuvintele tale mangaie si lumineaza, alunga inserarea, insingurarile.
Am pus italic pentru a accentua diferenta. Partea italica semnifica plecarea, drumul spre neant, deplasarea spre intuneric, inclinarea spre pamant, literele sunt ca un sir de condamnati la moarte, cu umerii aplecati. Finalul (care da si motivatia inceputului de text) aduce schimbarea, poate fi interpretat si numai ca o speranta, o iluzie, dar si ca o sansa reala, determinand oprirea si, posibil, reintoarcerea spre vital.
„Hai cuie” – ca expresie si ca forma a versurilor, da, a fost generata de concursul de … imprejurari, dar e vorba numai de forma si punctul de plecare ale constructiei, un soclu (cel cu italic), un esafodaj, o rama ca de tablou. Versurile de la care a plecat intreg textul sunt cele din final, de fapt.

Vladimir, multumesc, canta surpriza in mine ca privighetorile pe la porti ferecate odinioara – ne comentam rar, desi ne citim textele, de fiecare data.
E ca un cantec trist, da, o invocatie lugubra (ca in cantecul cu „groparul”), intrerupta spre final de speranta. Versificarea insa nu ma „prinde”, simt asta, e parca ceva fortat acolo, nu cred ca voi mai folosi ritmul de 5-7-5, un imprumut, pana la urma. Ironia e numai formala, dupa cum am precizat anterior, e asa, o ironie care umbla cu un cap spart … de alte ganduri.
„Umbra stancii” poate avea si sensul dat de tine, dar stanca, bivalenta, este o piatra de hotar intre viata si moarte.
„carnea lui crem” - ai dreptate, nu e destul de sugestiv versul, o sa ma gandesc mai tarziu la modificare; e vorba, in conceptie, de o subliniere a degradarii si aici – carnea crem - pamantie, parasita de viata, dar si lut primordial, in zadarnica asteptare a creatorului.
Textul e, oarecum, un cadru cinematografic, cu acea piatra de hotar pe un camp, sinucigasul plecand incet, cu soarele in spate, de langa stanca, atat de incet incat poate fi depasit de umbra ei. Invocatia cuielor de fapt, paradoxal, are si rol de intarziere a trecerii, de schimbarea coordonatelor temporale, in speranta acelui „ghici cine-i?”, hotarator in modificarea sensului de mers.

Dana, multumesc, cateodata asa imi place mie sa scriu, simplu, stiu ce este haiku –ul, dar in textul asta e vorba de altceva, explicat anterior. Ma bucura camaraderia ta, multumesc, inca o data, pentru trecere.

Alin, multumesc, ma onoreaza aprecierile tale. Cred “totusi” ca, in principiu, sensibilitatea nu se afla in razboi, nici macar rece, cu celelalte doua insusiri, pe care cu marinimie le-ai lasat in comentariu, dimpotriva :)

Lory, multumesc, raspunsul la intrebarea ta este simplu si l-am aflat intrebandu-ma, de multe ori, la randu-mi, ca si tine acum, cand citeam textele tale: “pentru ca noi, cei care scriem pe-aci, nu suntem acelasi, ca daca am fi nici nu s-ar prea mai povesti, ca nici n-am mai avea cui si de ce, ca am cunoaste tot dinainte”. :)

Bogdan, multumesc, interesant la ce te-ai gandit, eu nu, dar imi dau seama ca exista unele apropieri, tangente chiar, dar cam atat.

Dacă-al ei tată, cu tentă,
mă-ntreabă: - Eu nu te critic,
dar de ce mata freci mentă ?
spun: - De-al fete-ți bio…fizic.

Am greșit, motivul cam e
mito-logic, pare-mi-se
tu trăgeai de zor la rame,
iar catarg avea Ulisse.

variantă (spre Calea Lactee):


Fac ce fac și parcă
simt că o să mor
de nu-mi cumpăr barcă
s-o iau la picior.

(Lac sunt tot pe frunte,
și-mi toarnă, găleți,
Dumnezeu, mărunte
ploi pe epoleți.)

O să plec îndată,
cerul de-ar crăpa –
Victorița, iată
că îmi spune „Pa!”.

(Rog șoptit, dar foarte
ferm cu-a ei altiță,
să-mi pună, deoparte,
stele-ntr-o petliță.)

Iau catargu`-n brațe
rugând să nu-l rupă,
daca-or să-l agațe
ielele, din pupă.

(Nu știu Vodă Radu
dacă-i de acord,
dar eu, domnu` gradu`,
emigrez în Nord!)

Rupe barca-mi iute
țara noastră-n două
câmp-compas am, uite,
spre Moldova…nouă.

(O sa credeți, lerui,
că-i a voastră. Ași…
Moldova-i a celui
cu mai mulți urmași.)

Tare merg și-ndată,
taman ca Ulisse,
ajung de mă-mbată
pofte interzise.

(Am căscat toți ochii
mari cat e veranda,
când, cu faldul rochii
semn facu o \"Vanda\".

Rupt de remușcare
nici nu zisei „hopa”
că din cupa mare
m-alăptă \"Evropa\".)

Un gând las să-mi scape,
fericit: „Ahoe,
azi renasc din ape
ca un Neo-Noe…\"

umbre pe zid,
așa lunecând luna -
păsări de noapte

din radacini de tristete urca acest poem, transfigurare pe trepte de secunda cu secunda, versuri ca un urlet catre viata, acel meritat si rupt in vazduhuri, acel falnic zbor

\"orele reci mă preling secundă
călător printre ramuri uscate\"

Alin, multumesc, fulgerul ca boala mistutoare, pestii-suflete urcate in ram de pruni-inceputuri atinse de putred, lac - univers rasturnat,

cat despre \"maestre\", vorba lui Nichita: \"frunza verde de albastru...\" :)

Poezie matura, sensibilitate si iubire intensa. Insondabile temeri, prevestiri desirate in plans interior, durere, speranta. Impresionanta muzicalitatea versurilor, bine imbinata cu sensurile. Prozodia acopera delicat sonurile, exista si rime imperfecte („noapte”/ „moarte”), precum si (majoritar) ale acelorasi parti de vorbire (foarte buna „ierbii”/ „cerbii”; poate ca as fi renuntat, totusi la „nori”/ „flori”), dar nu sunt fortate, dau prospetime textului.
Prima strofa imi pare cea mai reusita (cu acele aripi care „dorm scufundate in nori” si cu noaptea/moartea „purtand incrustate dantele”).

Maria, multumesc, analiza ta depaseste profunzimea textului meu, care e un mai mult zvacnet generat de electrosocurile unui cosmar. Imaginea lacului rascolit de fulger, cu pestii zburand prin ramuri, muribunzi, putea fi stransa intr-un haiku. La urma acelasi uroborus, fulgerul.
Multumesc mult, cu drag

Dana, multumesc, atat pentru comentariu in sine, cat si pentru indemnul din titlu, inca nu pot sorbi decat aerul greu al cutiei, acolo unde rasul are sange de sarcasm pe buzele muscate.
Pasi inainte, da, deocamdata merg cu spatele, insa. Simt de-acum ca voi intoarce si obrazul celalalt, mai sticlos, in curand. :)

Florin, multumesc, da, e una din idei, artificialitatea, dar nu e refuz, e o resemnare lucida, batjocoritoare de sinele incriptat in hatisul de bare din viitor.

Sorin, multumesc, ai dreptate, nu e un refuz clar, e o imbinare paradoxala de planuri: mitic - de adancime si asumare a vinovatiei, erotic – floral, chinuit si pragmatic - limpezimea dihotomica, de gheata protectoare, a barelor destinului \"cool\".
As fi vrut sa spun si eu, ca tine, ca DesPot … a scrie versuri asa clarificatoare-stilet, ca ale tale din comentariu. M-am oprit, poate ca la timp. :)

- in paragraful al treilea al comentariului precedent: \"numai cine nu ii citeste cu atentie\";