Daniel Aurelian Rădulescu

De existența n-ar fi fost mâncare, Adică n-ar fi fost prozaică preocupare, Am fi fost cert și mai curați puțin Și timp mai mult, de a-l omorî, un chin! De greva foamei, nu s-ar mai vorbi Și

Stau tot în transă, în hipnoză, Să n-am alt gând, decât pe tine Cu corpul plat, întins de bine... Te-așteptând iar, apoteoză! Derulez ce n-am spus vreodată, Stau c-ochii închiși, deschiși sub

Mă trage apa, din mine, la fund, mă decantez în ce am mai ușor; gândul, ce-mi ține deasupra cu etericul său de profund visul... ce-mi împiedică spectrul că o zi o să mor, muribundul. Pe

Sunt cu mine de mână într-un deșert de suflet. Nu-i oază Și așa-s de însetat de orice și am frică să n-am... mi-e groază Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alții, ca oameni, Căci nu e

Ciudată e lumea; se minte, se fură, E parcă făcută să-și sape ea groapa -Ce-o umple c-omoruri- căci coasa și sapa Nu-s doar pentru pâine... și dragoste-i ură!?! Deci om nu-i suprem, e o specie

Cu cât perfid clădim zisa ”societate” Din zoaiele murdare de creiere sărite Din fixul de-un normal, trădat pentru ispite... Ce unii le-au drept hrană pentr-o ”întâietate”!? Ni s-au creat iluzii

N-ar trebui pe nimeni să supăr, să rănesc, Căci doar părerea, sincer, pe drept îmi spun, exprim, Ca unul ce fac parte de-un loc, ce-i zic ”trăiesc”; Cu ce-mi numesc popor, cu proștii lui, cu

Am chemat sufletul la ordine și aproape neașteptat mi-a răspuns, după ce-l crezusem uitat în părinți, în iubiri trădătoare-n dezordine, în nenorociți ce s-au debarasat de el cum de părul

Se picură gri, dând luciu de lac Și geamul de sticlă se pare a curge... E timpul, de suflet, ce vara și-o plânge Și păsări, arar, vor s-ascundă, se tac. E tot nemișcat, doar crengi griul

Mă îngroș de viață, ca inelele de pom Și mă răsfir în mințile de cunoscuți, prieteni. Mai pic, prin accident, de frunzele căzute, dorm Și mă dau fruct, sau con... de umbră, mă amestec

Pun curajos piciorul în față la început, copiindu-i pe alții desculți și când cu toții mă răsfață ...născătorii adulți, mă încalț, strâng șireturi de drumuri puse fundă pe piele și pășesc spre

Mă dor zilele, ce trec peste mine Apăsătoare, Mă calcă cu nopțile prevăzute destine... Neființa-mi mă doare! Mă doare Timpul, ce l-am dedicat, că-i al meu, Îl lăsând la plecare Să-l poarte

Ce pun mai întâi, cu literă mare? ”Tu”, cu siguranță și nu mint... că m-am pus la încercare și eu, de unul singur, n-am nicio importanță... și sunt tot derivații, antonime legate, precum

Sunt generația salutului pe stradă Și îmi dau locul altora în tramvai, Sau mâna la bătrân ce stă să cadă... Sar iute-n ajutor la strigătul de ”Vai!”. Mă închin cu frica sfântă să fac rău, Dar

Simt iar că mai îmi pierd din mine, ca într-o ablație de proprietate, mă las indus în pierderea de-a mea intimitate, până la moarte aproape, de se cere, înamorat pân’ la halucinație. Nici nu

Cunosc o fată, ce o știi și tu, copil, femeie, dragă mamă... este frumoasa mea pe veci, doar ea, care mereu mă cheamă și alerg oricând s-o mângâi, s-o apăr de primejdii, s-o sărut, să-i dau

... mă cheamă EU și-s provenit din mai puțin de-atom, de gaz, când nici de gând încă n-am fost, aproape dintr-un vid lipsit de-orice, nici cel puțin nucleu... îs din milioane de priviri, din

... invocat, ca o excepție: trăim cu toții pe culoarul condamnaților la moarte printr-o sentință pronunțată în lipsă, încă înainte de început, de data nașterii și fără nicio cale de

Adulmec urmele lăsate de pașii ce-ai trecut călcând, Să simt bătăile de puls ce-mi lasă unde, ce uitasem Și alerg să prind din urmă totul, să iau clipitele pe rând, Că n-am știut că nu mai e, la

Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un’ să fie, cum poate ea, așa cum ploaie în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească în toți, de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,

Se perindă mistere de timp pe trotuar, enigmatic, crâmpeie de singuri, de cupluri, lăsând gândul să vadă, să creadă măcar fără țel al său propriu, apatic, imagini mănunchiuri... în intim, nu

Mă scald cu trup și minte într-un torid octombrie-n final, Reîntors pe cheiul studențesc de-o Dâmboviță, apă Ce spală încă oraș de tranzitu-mi de-o viață, spartă-n bal De școală, într-o escală de

Trezește-te române, Ia-ți țara în mâini curate Și scrie-i castul nume Cu sânge de dreptate. Păzește-i codrii iar De cozi ce învârt topoare. La mal, să-i fii un far... Că d-eșuează, o

Mi-ntreb poporul meu, încotro vrea, quo vadis, În ce crede mai mult, la fel ca-n Dumnezeu; În machiavelic gând, minciunile de ateu?... Ori în cuvânt ca palma, ce-o strânge-n piept...