Poezie
Spovedanie
Altceva decât ce este... nimic nu e etern.
1 min lectură·
Mediu
Sunt generația salutului pe stradă
Și îmi dau locul altora în tramvai,
Sau mâna la bătrân ce stă să cadă...
Sar iute-n ajutor la strigătul de ”Vai!”.
Mă închin cu frica sfântă să fac rău,
Dar judec popii șarlatani și avari!
Nu uit c-am jurat țării, s-o apăr, la Bacău...
Mi-am educat copiii; nu-s doar mari!
M-am străduit cu sârg să fac o școală
Și m-am dedat leal să împart știutul.
Am iubit sincer, suferind până la boală...
Și n-am vreo frică să-mi scriu zilele, trecutul.
Respect contractul strânsului de mână
Și nu mă mint nici singur, eu, pe mine.
Dau sângele ce l-am curgând în vână
Și plâng năpăstuiții când mi-e bine!
Sunt un fidel, la cinste sunt statornic
Și țin ascunse proprii suferințe.
Mă dărui tot aproapelui, sunt dornic
Să îi împart vise... ce-mi devin dorințe.
Sunt melancolic, am iubite nostalgii;
Nu pot uita nicicând pe-ai mei, părinții.
Plâng simțuri ce-s sublime în melodii...
Și amintirile de oameni îmi sunt sfinții.
Mă las pe mine să dau câinelui o pâine
Și țin cu suflet la prietenii de-o viață.
Mă încrâncen crez, c-așa va fi un mâine;
Un pic din ce-s... când cald, voi fi de gheață.
06.11.2013
00979
0