Daniel Aurelian Rădulescu

Mă pregătesc febril, ca mâine să mă nasc, Mă uit încă o dată atent prin împrejur, Să țin minte ambient... și riscuri ce mă pasc, Să iau cu stoicism în calcul, rece, dur... ... Că nu pot ști,

Se naște el, Pământul, cu fiecare ființă, Ingurgitat și pus la loc ca o icoană, Ce face din bucăți, de secte, o credință, Ca fiind el, altfel pururi... Renaște om, iguană! Se moare, oare,

De cât o roadere de prezent, o deteriorare, n-ar fi mai bine tânăr, ca amintirile... nu, oare?... și a se prosti, așa, într-o derâdere infantilă, nu ține oare spirit de-adăpat, ca la deșert

Sunt câteodată doar trecut, ca o melasă groasă, atât de dulce, maronie de la patină, în fundul de mine, de mină și culmea-i lumină, deasupra e sumbru, pe-acolo pe unde uzura îmi umblu... și-mi

M-am gândit să-mi fac viața sul, S-o strâng când simt că prea s-ar pierde, Sau ca s-o curăț, de-i murdară... Depozit s-o pun la scop nul, S-o rotunjesc în pururi verde... Roșu covor s-o întind,

Ciudat, cum poezia nu-i doar sunet, Cum muzica, ce-i și fără cuvinte, La fel ca fulgerul, de mut, iar tunet, Ea-i, spus luminii... sau poate la fierbinte. Proza, e epicul de viață și

Din tija de sevă se înalță sfioasă ’n mirosul de crud, cu obrajii de roză, Cu dulcele buze ce sparg fildeș-tenul... Mlădie, ținută în ghiveciul din casă, E-n rochia de bal, la liceu, pentru

Când timpul vara și-o sfârșește Și rece începe să devină, Parcă te uită, se perimă... De zile lungi ore îți scutește. Și florile înspre fruct promise În obraji și părul ce-ți mlădie, Se pierd

Mi-am plătit pentru toți, ce-am avut cunoscut, colegii De școală, de joacă, de lucru, de vechile solfegii Dansate de pe sunetul ebonitei rotunde, la chefuri sau baluri, Să pot să fiu apa, ce mă

E un cald imens în fundul pieptului în timid tremur Urcând pe scări de templu, acum ajuns la porțile de școală -Cea după alte școli- ce închide ciclul scrisului ce umple coală Și numai eu simt

Muzele curg în picăturile de ploaie, Căzând pe sticlă în mici, prelinse lupe, Să caște văzul simțului, să înmoaie Sufletul, din de neatinsele-i redute. Imaginea e în film alb-negru, Ca o

Minunile nu sunt decât necunoaștere. Deci a spune minunat, nu înseamnă decât a-ți recunoaște prostia.

Părintele ce vrea copilul să-i semene, să nu-l judece apoi de retardat. Studiul nu asigură neapărat evoluția, dacă nu e urmat de creație. Studiu poate exista fără creație, dar niciodată

Contrazicerea ar trebui, cel puțin, să-și recunoască originile. Răbdarea nu-i o virtute, e greșeala ineficienței. Faptul că nu moștenim și spiritul și inteligența părinților, e-o binefacere...

Moartea, are întotdeauna un motiv... Nașterea! Nașterea, ne trădează din prima clipă... morții! 10.11.2013

Drumul adevărului e că unicul sens al străzii... e cel în care se toarnă. Niciun răsărit nu e din același loc... căci provine din alt întuneric. Toți copiii sunt maturi; se nasc părinți... dar nu

Am trecut pe la casa de marcat și m-a lăsat... rece! Fiind săraci rău, ne-am pus al naibii pe ură... ca să avem noroc de bani?! Sinucigașul crede că dacă își ia viața, e ca și cum și-a cumpărat una

Tot nu înțeleg ce-i omorul de seamăn, luat viață, Că ea nu se ia și nici locul nu-i liber, apoi să-l deții, Iar morții, noi fiind orișicare temporari printre vii, Inutil e omor; doar mutat dinspre

Cum oare copilu-i din mine și nu-i cum sunt eu, partenera... Și gând ce-am precis doar al meu, nu-l respect, masca-mi pun, viziera, Și cum de sunt eu de atâția de ani și-uit de mine, mă întreb în

Oi fi iubind cu atâta nostalgie marea, că sunt atât de mult făcut din apă și-oi fi dorind atât de albastrul cerul, zarea, că nici nu-s corp, doar gânduri pe undeva, pe-o mapă? Oi fi redus în

S-a închis geamul trenului vieții, ca o pleoapă s-acopere visuri, rămase-n peron de-o gară, efemer bântuită de multe plecări pe linia dublă, ce înșiruie apă căzând printre văi, sau schiind prin

Te beau cu fiecare picătură a zilelor vărsate Ce-o lume a adunat în calendar de oceane Din tot, ce lacrimi bucuriile au spălat idile de arcane, Încătușând iubirile jurate-n veșnicii de

Ne-am inventat cuvintele și singuri ne-am scris cărți Și aberant apoi le luăm sursă de noi, alte, preopinențe, Citind din psalmi, din liturghii, din Biblie... alte hărți Ce colindăm pe rând, cu

Cum dracu’ o fi doar să tot critici, Adică ”nu”, să-l faci un ”da”... Cum proștii își zic că-s apolitici Și după vot -nedând- sunt... ”ba”?! Adică un fel de ba... ba oarba; Stând tot