Daniel Aurelian Rădulescu

Lași simț să înfioreze piele, Toată în tuleie, covor, tu Plutind cu alai de caste iele La pieptu-mi, te-așteptând, I love you! Pe mâna întinsă să cuprindă Din mijlocul de-un da, din nu, Cu

Nesfârșit, un fel de imensitate ce încă n-a ajuns la termen Și nu-și știe încotro s-apuce, în tot de ce va fi e un germen, Nevinovat, o doar sămânță cu încolțiri din moștenire, Un fir plăpând,

Am crezuri proprii, al meu intim, Clădit din tatonări un cert; Că discul nu-i nicicum concert Și propriul viitor nu-l știm! Nu cred în măști de carnaval, Sau nu comunic, de nu-i chip. N-am

Cred, bănuiesc, că după ce se trece puterea, plăcerea sexului, se plictisește divinitatea rău de tot de o simplă prezență, care nu mai are nevoie nici cel puțin de a fi două, deci care

Se ascute dor, săgetător, de fiecare lipsă, cât de rară, Tăind felii în orice rațiune Ce-și pierde firu’ a nu știu câta oară Până la, până la boală, afecțiune. Își uită gândul, singur,

De viața ne va despărți, Să știi, ne vom vedea prin moarte, Când numai noi doi vom refi Un cuplu, imortal aparte. Iar dacă moartea va sfârși Idila ce-am avut-o noi, O viață-n spuse o

Hello... rămân suspendat cu salutul și-mi pică mâna, de-o apăsătoare deziluzie, inertă, pe coapsă, cum nici n-o mai am... șterg, c-un mănunchi de filete de nervi imemoriali, praful de pe ochii

Merg cu spatele înainte, cu periscopul scos afară din pânza freatică a timpului, după ce-am mai aruncat din balast, doar atât cât să văd ce încă mai țin minte, în minte, pierdut în mrejele

... vie, sau moartă, nu se lasă boaba mucegăită să-și dea zeamă, ce-i scursă că-i spartă, să pretindă că locu-i să stea, ea, arăcită și se ține să strice licoare de ciucuri, ce rabdă și zile

... aștept la gura urdinișului să fie aruncați toți trântorii afară, proxeniții mâncători de miere, ce-i obiectul fetișului fluturat, pretins că lor le-ar fi o povară... de n-ar fi ei, stupul ar

E un nimic, sau e-o planetă, O sferă, sau un vârf de ac. E-o țintă-n tras cu arbaletă, Sau e-un sfârșit... venit de hac. E pus, când vrei să ai respect, Un loc pe hartă, o insistență. Repară

De ”viul” ca să fie, să ”existe” în timp... și spațiul să ocupe, este cu chinul nesfârșit să-și treacă ”eu” de-o zi pe alta, se consumând în energii doar să se țină a nu se rupe... deci nu ”știe”

Te-am luat de mână alături, din tot, tocmai pe tine, Să știm cât mai puține ascunse unul de-altul, Că-i vorbă din bătrâni –”nu știi ce-o ști tot satul”- Și locul schimbă timp și doar gând timp

... fumul de grâu ars roade nerv cu aromele de câmpuri ciopârțite în boabe, fermentându-mi gândurile negre într-un extaz inexplicabil adulmecat în sorbituri de papilare îmbăieri, făcându-mă să

Trec cu degetul, peste literele destinului dintr-o poveste ce rămâne mereu în urmă, fără file tipărite înainte, doar o matriță în care un necunoscut zețar alege necuvinte să lase gust de

Groaznic, am prins iar dimineață, Teribil, vreau un week-end iar Nebun, tai luni din calendar... Nenorocit, alt an sărbătoresc, să mai sfârșesc din viață. Cu mintea tâmpă într-o

Rămân cu mintea zdruncinată că nicio școală nu m-ajută, am pierdere de fir, nici nu mai știu abecedar, cuvintele se leagă altfel... și unde-i rațiune când ascult carul cu prostie în jur, anapoda în

De ținem la Pământ, de treișcinci de mii de ani, că ne aparține Și țara, ce-o avem drept gazdă, ne-o credem nouă, a noastră, patrioți, Cum, cine, poate, cu ce drept să ia pământ străbun... ce

Mi s-au terminat cuvintele, chiar dacă îmi caut în dicționarul de dincolo de inimă înăuntru, unde mă despart între a te purta pe brațe și ați da și ultima respirație, vlăguit de toate vinovățiile

Broderii în alb pur, cu umbrele declive Transfigurează spațiul pe-un ton de cer în gri Și arar se frâng, căzând în spargeri sidefii De-o vată puf, casantă, pe sol lăsând colive. În albul

Fără vreo vârstă, în hainele color, Neras de mult, cu glasul hohoit, C-un fes pe cap cu ciucur, stă pitit Să nu-i descoperi glas de... vorbitor. Promite multe, vrute și nevrute, Ce dă de-un

Am vis, tot filar, din nopți dinainte când încă n-am fost, înainte de zero; că vise la rece nu sunt, doar fierbinte și n-au cum a fi, că nefiind n-are rost, speranțele, ”bine”, îs în ziua de

Printre altele, lumea se iubește ca să fie!... În loc numai atât să facă -nu ambițiile să-și zacă- că de altfel n-ar fi vie... restul, totul, putrezește! Rămâne, înseamnă, valabil numai

Am bătut deunăzi la porțile Raiului, bang, bang... și n-a răspuns Sfântul Petru. Era un bodyguard, un angajat ce nici nu făcea parte din personalul alaiului -ce l-am zărit- trecând printr-un