Moștenire

De ținem la Pământ, de treișcinci de mii de ani, că ne aparține

Și țara, ce-o avem drept gazdă, ne-o credem nouă, a noastră, patrioți,

Cum, cine, poate, cu ce drept să ia pământ străbun... ce haite, hoți,

Pot din ședințe, hotărâri, să ia ce leagăn ai lăsat, din moși... Care jivine?

De unde vine atât nerușinat, ticăloșie, care-i mintea psihopată

Ce se transmite, cum mocirla, în ”nespălați” judecători, ziși magistrați, demenți,

Ca să-și dea ifose de drept, fără de lege... narcisici, se umflând din ce fermenți,

Să poată ei rescrie peste timp... și spațiul, cum de pot să-l sfârtece... De când au mintea scăpătată?

Cum de se adună mâzga de la fund, mirositoare hâd, cum de plutește apoi

Și ea acoperă orice luciu, tulbură oglinda liniștei, voite a unui neam,

În cârdășii tâlhare prăduind pe săracii, făcuți săraci, le ștergând drept, ca praful de pe geam,

C-un număr dat, de inventar; că tot e-al lor, nu mai e casă, loc, nici car... Ce boi?!

E brazda răsturnată, lama înfiptă adânc în trup, se pierde pomenire,

În țara papurei, ce nici pe vodă nu-l mai are, nu-l mai recunoaște și minciuna-i cult... Uitată-i moștenire!

01.12.2013