Când ți-am atins întâia oară părul,
Mătase caldă în penumbra iernii,
S-a reînscris pe cosmos adevărul
Și-au înflorit a doua oară merii.
Când te iubesc acum și-n orice vreme,
Când timpul în
Fluturi mari, albaștrii, cu aripi de sticlă, cu pâlpâiri inocente definesc aerul. Îl conturează, îl amestecă bine printre oameni, așa… ca într-o oală de lut, pierdută în bucătăria cosmică. Eu îi
TIMPUL
Opriți clepsidrele cu limbi de foc
Să ardă orologiul din mansardă
Și aduceți-mi ultimă dovadă
Vremelnicia timpului în loc.
JOACA
Să fie copți toți merii și salcâmii
Din cosmos să nu
Departe, poate undeva în alt timp, unde în loc de oameni sălășluiau inimi, unde pe străzi mirosea a suflete indragostite, acolo m-aș fi născut.
(Te iubeam cosmic
Nedefinit, agonizând
Trebuia să te văd, cu ochiul de zmeu
Alintat în dreptunghiuri de foc,
Să arunc iar lumina universului meu
Din imaginea-ți clară, oprită în loc.
Trebuia să te scriu cu pană de-argint
Pe zid de
Þii minte... trandafirii aceia de vară?!
N-am mai trecut pe-aici demult.... de când au revărsat râurile din matcă și au șters urmele noastre neîmpietrite – pașii mei încrustați în pământul cald,
S-a prăbușit pe lume disperarea,
Luceferii ne cred pe toți nebuni,
Iar oamenii se pierd adânc în marea
Mormanelor de lacrimi și minciuni.
Orbecăim, uitând că existăm,
Uitând de tot și toate
Celălalt simț al oamenilor vine dinspre universuri și se ascunde între firele de iarbă - parfumul tuberozelor târzii. Este momentul patriarhal - să poți ațipi într-o nepăsare asemănătoare cu cea a
N-avem încă a ne plânge de natură... Încinsesem cingătoarea solară la brâu și căutam. Ce să pot găsi lângă vraiștea lumii și lângă nimicuri omenești pe care numai poezia le poate descrie echilibrat,
La început am avut visul, pe urmă restul geniilor s-au retras în pietre și în munți; totul s-a sfărâmat în natură - de la flori plânse, până la copaci dezveliți de tăcere...
Nu s-au încununat cu
Nu era nici urmă
de ninsoare...;
Era mai mult
decât etern,
Era mai mult
decât răstignire...
Nu era nici urmă
de ninsoare.
Blând căzut-au Prometeii
pe flori și pe suflete
Nu era nici
Așa cum timpul face să spumege-n desfrâie
Catapeteasma lunii din universul mic,
Te iau într-o suflare din lauri și tămâie
Și te ascund în frunze, în tot și în nimic.
Iar vremea rea de fi-va,
Floare albă de descântec
Să mi te transformi în cântec
Să te duci la ea, la ea
Când o fi noaptea mai grea,
Când or arde stelele
Hăulind padurile....
Și pe inimă tu pune,
Albă floare fără
Și ea, și eu
și noi din nou,
Ecou
rămas în urma unui țipăt...
într-un eseu
profund și stins
Ne-am nins
asemeni unei zi
de iarnă
Ca doi copii
care răstoarnă
idee de-a se fi
Cerul azi
nu a văzut culoarea ochilor tăi...;
copacii s-au făcut mici,
cât trandafirii
de primăvară
și atunci
ți-am pictat chipul
pe o petală de crin
pentru a mă trezi dimineața
în
