Geneza revenirii

Fluturi mari, albaștrii, cu aripi de sticlă, cu pâlpâiri inocente definesc aerul. Îl conturează, îl amestecă bine printre oameni, așa… ca într-o oală de lut, pierdută în bucătăria cosmică. Eu îi urmez, timid, de teamă să nu îmi sparg aripile – și amestec, amestec într-un colț de lumină. Mă așez pe câte o floare numărând secundele de zbor – ca și cum m-ar aștepta vremea să-i socotesc trecerile peste mine. Mai cade o petală și zbor aiurând – zbor cu multe aripi întinse înspre cer. Zgomotul lumii umbrește șoaptele noastre învechite, repetate, poate prea târzii. Infint mic, într-un univers paralel, aripile de sticlă se topesc și redevin ceea ce am visat că nu mai sunt, ca într-o poveste cu sfârșit neașteptat. Cu polen încă pe umeri, mă pierd într-un colț de lumină să fiu amestecat de fluturi mari, albaștrii, cu aripi de sticlă. Noi, odată oameni Desenam în aer Umbre de secunde Mâini În forme de rugă Pământul Mai albastru ca niciodată Polenul care se scutură, Zbor Sau poate nu.