Aveam aripi roz, puteam să zbor. Mii de zâmbete îmi părăseau inima ce uimeau inimi bântuite de tristețe. Pășeam peste mări cu nepăsare și fără să mă gândesc vreo clipă că asta mi-ar putea fi fatală.
Drumul e rece, mă apasă răceala lui s-a schimbat așa de mult față de zilele în care părea că mă iubește. Poate mă amăgesc căci nimeni nu m-a iubit vreodată, poate doar umbra mea căci nu m-a părăsit
Norii mă acoperă cu umbrele lor, încearcă să-mi aline suferința ce și-a găsit vinovatul în inima mea, speranțele mele. Nimic nu mă poate face să simt raiul cu adevărat deși face parte din mine și
Mă pierd printre vise, visuri pentru tine și coșmaruri pentru mine. Piedută într-un abis întunecat mă caut, dar totul este în zadar.
Mă găsesc, sunt o lacrimă ce se prelinge pe un obraz roșu, iarăși
ciudat s-ar face toate
un vis tăcut și bântuit de nesomn
s-ar atrofia și ale minții odrasle
în veci
o creangă ruptă din istorie
prelung atinsă de speranțe
și-al tău amor aș încerca
fără să
Gânduri, sentimente, nu înseamnă nimic poate durere căci toate au o singură cărare care duce spre abis. Un zâmbet se ivește pe fața sângerândă a unei biete copile, probabil și-a adus aminte de chipul
Într-un loc departe, unde nu există speranțe nici gânduri că totul va fi bine doar vise deșarte, acolo mi-e destinul să fiu.
Cum aș putea fi din nou copilul inocent? Căci gândurile pătate mi-au fost
NA