Dafina David

E atât de caldă mâna cu care mă mângâi pe obraz. Mă rog, de asta se face ziua asta vinovată, de oscilațiile la cald și de răsturnarea umbrelor în cenușă. Te pui să uzi iarba în ronduri, sfecla

Stăteai aplecată cu buzele roșii rugând să cearnă liniștea oglinzilor- toporașii, spre parc, aleagă lumina de umbre, și așa te îndreaptă pe sticlă cu mâna răsturnată cum cu borul degetelor

Cu nimeni nu sărutasem din același pumn izvorul adus așa repede în oraș. Cu nimeni nu mă sărutasem- lumina aceea acoperea petele lăsate adânc în ochi. Cu nimeni nu am mâncat din același

Poleiam cu cerul gurii antenele deslușite de capere ale crengilor de vișini. Primăvara și stolul nou de vrăbii, capătul pe care îmi însemnasem aripile și treceam cu călcâiul peste întunericul ce

Din strânsoarea pe care o bat cu pumnii, o mângâi până se satură, ciocolata sâsâie sevele verzi și uleioase- aici o să credem din nou. Toată lumea știe să se ascundă; de unde vin de unde

El mi-a dat totul, și nu mi-a cerut decât o pâlnie prin care să-mi sărute coasta, cea care se vede cel mai bine între toate. \' Melli, ia șiragul ăsta de flori și pune-l la gât. Melli,

La umbra serii se duc apele mai liniștite. Curg în jos- în sus, se ascund uitări lipicioase uscându-mi oboseala pleoapelor. La umbră, mă duc apele, mai liniștită, întunecate ca pământul

M-am aplecat de tine. Știi, asta e nota mea pe care ți-o însemn în obraz- o linie subțire și uscată, mai puțin, mai puțin. ’ I need your heart’ , să arcuiesc cu ea durerea pleoapelor. - O

Să nu mai încurc paginile: sunt orfană- în tâmplă mi se zbat corăbiile și marea. Sunt orfană; văd peste capetele blonde crusta pădurii, leagănul și Arca- muștele coborând aripă după

La prea mult soare făceam bubițe. Amurgul, îl las pe mine cu tot ce duce în el, de la început, de la început, când credeam că el e partea mea. El nu e partea mea. După fiecare rezoluție

Mă aplecam în pielea devenită ceva ca un șifon adunat în pliuri portocalii, gălbui- ușor decolorate, pliuri în care vântul își tremura uscăciunile, sarea conciliantă, reveria mirosului

Acest dulce deget- această dulce talie uitată în forma ei- blocam cu mâna fereastra să nu mai intre aerul proaspăt înăuntru. Încrederea- ea se-ncălzea în sticlă, ea scurgea tăișul razelor