Poezie
La țărm
1 min lectură·
Mediu
Þărmul începe în conștiința stâncilor
și a mării, a lumii pe care o numim
a noastră- cu cine e a noastră, lumea
în care țărmul începe, se ridică din
singurătatea rece a lumii în care
conștiința lui se leagă înăuntru
cu un nod strâns?
Taie, taie, taie, taie respirația
în dreptul stâncilor și a aerului sărat,
ud, ud.
Taie cu puterea galbenă, a ei.
Nisipul mă duce, mă duce cu picățelele
lui cenușii la fundul cerului
- eram puși să ne iubim.
Undeva din noi, eram puși să prindem
cu mâna, să încălzim cu mâna brațul
celălalt, mai rece.
Nimeni n-ar fi putut săruta cu aceeași
căldură brațul celălalt mai rece.
- Pielea strânsă în ea, palidă și subțire.
Să fi vrut să culeagem bruma de pe ea
cu gura,
credeam că iubirea nu se salvează
cu gura.
Nu se pune în locul dinților, nu se
strânge între degete, între suflet
și coaste.
001283
0