Poezie
Crișurile
2 min lectură·
Mediu
Cu nimeni nu sărutasem din același pumn
izvorul adus așa repede în oraș.
Cu nimeni nu mă sărutasem- lumina aceea
acoperea petele lăsate adânc în ochi.
Cu nimeni nu am mâncat din același blind,
n-am luat dulceața din același cub de zahăr.
- Din cuprul respirației: castanii castanii,
și din totemul căsuței, veranda ei avea așa o
lumină că acoperișul adăpostea păsări micuțe
pe care ramurile prunului le păzeau de
florile de castan.
Sunt atât de puternică și mi-e atât de frică
să privesc în ochiul ăsta, cum ascultă
binecuvântările și strânge cu genele lui
malurile joase, cum adună prunele căzute pe
jos să le fiarbă în cazane smolite. Jocurile
inventate prin el nu au cerga mistriei, nu
ocolesc latria grea a zidului ori paharul pliat
în obraz: sunt atât de fericită!
Crișul Crișul și falia apelor lui, culorile
care se aruncă în el cu fruntea șiroaie, cu
degetul mic strâns la piept să ascundă că nu
mai pot înșirui cum sorb din malul Crișului
- melcii micuți și lipăitul cizmei, ei să-l
salveze de ierburile care îl înnoadă, care
strâng sângele până îl curmă, și jocurile astea
inventate pentru el, ele să-i dea o minge sau
un elastic sau o plută ușoară de păpădie.
001279
0