Dafina David

Seara se face dulce- o privesc de-a lungul bărcilor trase la mal; o pătură de ceață s-a lăsat rece, din antenele ei întunericul se orientează gros către ziduri și mistrii. Sărutul și l-au pus

Nu e o întâmplare- am căzut din marea verde, am supt din sânul plin al nisipului care o înconjoară ca o moașă în întâia lună. Nu vădesc liniștea; craii micuți dezlegați de misiunile lor cu

Așa că nu mai număr. În spatele nostru se răspunde la întrebări degeaba; au dat drumul la ventilator, și-au șters bine lentila pe nas și-au îndoit coperta caietului cu formule. De ce mă

Îmi mângâie timpul! pe lume o cheamă Beese sau n-o cheamă nicicum- o strângere, o mână zdrobită, sunt un chip încercat de fericire. Le-au lăsat pe amândouă o vreme bună; șirul de tălpi care

Totuși, am crezut că merg mai puțin, asta ar fi trebuit să țină mai puțin. Soarele merge după pământ, nu rămâne decât sunetul brăzdat de cerneală, o întâlnire suavă între mâini și picioare -

Semnele au numărat tăcerea- visul cum se strânge el din somn din întuneric, semnele astea cum le port ca pe o cunună- întoarce-mi spatele, răsucește-te negru, o urmă tot mai subțire un punct

E liniște din prima clipă- întâia mână strânsă pe ușă, podul adulmecat de așchiile ei interioare, o strângere ca a inimii: nu las loc, nu fac loc niciuneia; o clipă largă ca viața, o

Nu mai strâng clepsidra în mână- în șirul ei galben, deschis pe sticlă, o lume frumoasă se așază ghimpe cu ghimpe. Nu mă gândesc la țara pe care am părăsit-o pentru deșertul tău; la adevăr ajung

Lasă florile de mucegai să crească, aerul pavat cu intenții bune; rumoarea că ne vom ține-n brațe către ultima buclă a nopții, las-o. Uită-te pe vopsea- îți rupe spatele cutia torsul larg;

Pasiunea- orele stau ramuri verzi, pomi de apă, limbi de venin, coarde întinse până la cer- sigur că nu pot mărșălui cu tine în spate; drumul prin livadă e o răsucire, un monstru de celofan.

N-am luat gura asta de aer să-mi trag sufletul pe suveică \' all must stay all, not even a penny for this to be let\' . În venele lumii cresc mărgelele fetiței - le poartă roșie în obraji: o

Arată-mi mâinile, preriile alergate de căruțe; caii sticloși ca marea își vâră tendoanele în pământ - o prea scurtă poveste se scrie la malul cu nuci bătrâni. Găsește-mă, totul se vinde din

Încă sunt, încă mor de mâna ta. O piatră își lustruie marginea sub râu; viitorul e o coastă fără carne, un crâng în care boii culeg prunele verzi și ramurile obosite - mergi încet să-ți afli

S-a luminat, peste atingerile tale au tăcut zorii; e o dimineață e un sărut pe pleoapă o veșnicie la capătul genelor. Se lasă liniștea, bătaia pulsului încă se spune în venă; cade lin praful

Everythings but i’d stay blind till the sin the self till the burn; everythings- sorii-s de catifea mâinile de uitare; plopii sunt uscați ca deșertul, răni înghițite de piele. Focul stă să pută

Îmi reușește. Malul- ce zici despre el? corabia e primul puc de lemn, prima drojdie bună, aluatul întins până -n făina de cacao. Ceaiu-i luat înăuntru, nările-s dilatate din zeama lui caldă-

Suie-te din zidul gros în salcie; frunza e izbăvită, cercu-i deschis pe apă, plutele dorm sub undiță. Lasă brațele încoardă brațele strânge-ți umerii, totul e doar un sunet, un anotimp

Cresc porumbeii, îi țin de mână când e să trecem strada; am sentimentul gustului din pipota lor, stomacul mărunt și tare ca o piatră cu zimți. Întâia oară treceam peste uliță foindu-mi genele cu

Îmi spuneau de ce închid dorul într-o pereche de jeanși ca o mantie de apăsare peste zidul cu perdea: vino în felul întâi vino fad ca o lanternă subțire în întuneric; dorul e o masă tare de

Ochii lor înmuiau iarba, rădăcina lovea cu forța gândului newtonii îndesați cu sfoara pe pârghie; e alean dorul de iarnă, de cărbuni puși în sobă - cuiburile-s prăpădite pe zalele furtunii.