Poezie
Florile negre
Anotimp-tice
1 min lectură·
Mediu
Îmi cântă sunetul dulce de pălămidă!
trepetele siropoase de spini, curentul către
care trecem cu armele în mâini- mijeam
pe întins norul de sânge urcat în cap,
o rotiță acționată mereu în singurătatea
câmpului.
Cine ești tu să-mi miroși rănile cine ești tu
să crapi înțelesul jocului din fiecare pătrățică
fiecare ramă podul de balamale tabla de lemn
zarul?
Îmi cântă din nou sunetul dulce al ierbii!
burta ei, pătura de ață, cupola îngustă a
paharului; firida de zer a pielii.
Cândva vom fi iubit suficient: fiecare ram
tăcut din nisipurile noastre, fiecare nor supt
de apă, corida vitelor lângă deal, amintirea
pe care ne-o dăruim unul altuia, în clișee
magice- o strungă albă, despărțirea, o emoție
de surpare, sărutul; Pletlul dus pe rânele
pământului către zgârie-norii afurisiți
și farfuriile ufo.
Aici se termină- florile negre-s în regulă.
Încă te mai păstrez în articulații;
o sârmă-nnegrită, o pastă moale. Un arc.
- Încă, îmi cântă, de mai poți, cu gura!
fumul să cadă peste câmp, subțire ca o scamă.
082993
0
\"Cine ești tu să-mi miroși rănile cine ești tu
să crapi înțelesul jocului din fiecare pătrățică
fiecare ramă podul de balamale tabla de lemn
zarul? \"
cu prietenie,
Lauru`