Rămâi!

Dafina,


Atâtea detalii... care obosesc și nu se rețin și nici nu reușesc să creeze un cadru, un spațiu distinct conturat. ...și nici o idee majoră care sa asambleze la un loc... toate aceste așchii descriptive.

eu de exemplu nu am retinut nimic concret din poezia aceasta. dvs nu ati învățat sa insistati pe un anume registru, raportindu-va trairile la o anume tema, una singura. balansati dintr-un element intr-altul fara a duce contururi decisive, lucru care sporeste prozaicul precum si descriptivul, dar fura din poetic, scade din emotia afectului. e o avalansa de actiuni, dar nu e linia principala evidenta.
versurile initiale sunt ca si cazute din cer, si nici finalitate nu are. cu parere de rau pentru timpul pierdut citind aici, sperind ca nu voi trezi suparare,

ec

daca tu lasi semne peste tot pe unde citesi cacaturi, ecaterino, imi permit sa-ti sugerez un forum, sau un room virtual sa te desfasori in libertate. :) textu asta nu se pretează deloc pe semnul tau, pot sa-ti spun cu inima in mana. ;)
Aurelia, get a telescope and a flash sa vezi cum cu ce se leaga cum cu ce nu se poriveste, altfel, mersi pt lectura.

Bune comentarii de KK, aveți multă inspirație în baliverne. Și vă învîrtiți în jurul textului. Unul de primă pagină, desigur.\"Nu-mi vine să mai număr anii; o să mă duc verde
la întâia trecere către noapte: visul arătat prin fum, copiii
nemișcați, respirația fină, pielea decojită prinsă sub unghii
ca o muscă înțepătoare;
șoldul e rezemat de tipsia mușcatei.\" E un citat dintr-un poem neînțeles. Logica poate mă depășește, dar le personale ar putea încăpea. Nu trebuie să vă complexați, e nevoie de interjecții.

să se înțeleagă niciodată ce se spune în spate

despre pierderea timpului... nu știu. îmi pare a fi o modă printre mulți. nimeni nu obligă pe nimeni să facă ceva, darămite să citească. nu poți da vina pe destin, pe karma, pe autor că ai nimerit aici pe pagină și că nu te-ai putut dezlipi (nu e ăsta cuvântul, nu?) de text.

apoi, poate că într-adevăr poezia este făcută pentru a fi simțită, și nu disecată sub ochii minții. și poate că ce a vrut autoarea să spună nu poate fi auzit cu urechile de pe cap

oricum, textul îl văd compus din două părți - realul (sau lumea supusă rațiunii) într-o primă parte (de la \"nu mai număr\" până la \"doar atât\") și visul. dacă e vorba de legătură între primele versuri și următoarele, pot crede că este vorba despre o nereușită aranjare în pagină, sau pot spune că... nu pot spune, pot doar simți :)

care este finalitatea? cine câștigă - realitatea sau visarea? până și în vis numărăm :)

oricum... să știi, măi dd, că oglinzilor le plac marțienii, chiar mai mult decât oamenii.

mie mi se pare bine legat, si mai mult, e catchy, e ca un domino. ai o cheie destul de absconsa a poemului, se vede ca nu scrii pt toata lumea, dar pieptanatul in oglinda imi aduce aminte de goga.

fragmentul asta e fain,
Mă aduc de spate
să-mi ating gleznele desfăcute, șosetele lăsate largi; un peisaj
cât o monedă, o căutare scurtă cât ține rostirea unui nume
- totul se soldează cu logica: pentru ce stăm ani în șir în suma
asta, câte suflete am strâns în perie, câtă degradare am curbat
cu sita- lumina e lăsată pentru cele din urmă dezlegări / dar nu in el sta cheia, ci doar in peria aceea, ca metafora mi se pare misto tare, dar atentie, ai scapari in exprimarea de lemn - bărci de liniște am mai auzit, mă duc verde, sau fortari inutile, tipsia muscatei. prima strofa nu imi spune prea mult, e si alunecoasa, as reface partea asta, și-au șters
bine lentila pe nas și-au îndoit coperta caietului cu formule fiindca nu comunica nimic care sa aiba sens cu restul.

Unui epigramist
poezie [ Epigramă ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Liviu-Ioan Muresan [L.I.Muresan ]

2008-08-18 | |




Epigrama ta se știe,
Este o scamatorie.
De aceea cînd citesc
Zic pardon și...mă grăbesc.

fuck you, liviu! nu e nevoie decat de interjectii. imi expun una dintre ele aci de fata, sa fi satisfacut. ma priveste limbajul meu, mai stii, poate mi se si potriveste- :)

mersi, ancuta, maria. in fond reactiile sunt ori bune ori amare, poate e mai bine sa fi respins decat tolerat. :)
da, maria, chiar nu se intelege niciodata nimic din ce se spune in spate- nu e vina mea ca it does like that, fara viziune sau vibratie, realizez ca poemul meu e o cutie de carton. :)
ai prins idea pieptanatului, sir, da, e o cuta de lumina, e o clipa practica care devine un joc \'teoretic\'- nu mai numaram, e vorba de consistenta temporala a lumii, jocul acesta se impune cu multele metafore fine pe care le-am trait scriind poemul, planul real e cel al onglindei, al balconului, al noptii, planul subiacent e cel al astrofizicienilor- formulele, sa ajungi la stele prin formule, sa clipestei in spate sudoarea raspunsurilor logice, sau sa te apleci intr-o barca de liniste- care nu-mi displace oricat de simpluta ar fi si cliseica, catre insasi venus, steaua, atat concret- de pe balcon , cat si romantic, prin visare. in final pieptenele innodat in par.
tipsia muscatei? cine n-a vazut muscate puse in tipsii si asezate in geam? ce e criptic aici, e descriptiv, creat. e fin, e retus, atata tot. decorul! nu cred ca scriu pentru toata lumea, stiu, nici nu vreau sa scriu pentru toata lumea. toata lumea inseamna atat de putin ca te poti sparge in acceptia ca ai putea fi parte din ea, ca poti fi inteles. si fiecare \'toata lume\' nu-si poate invinge sinele fara sensibilitate si deschidere, fortare si atitudine.