Dacian Constantin

când moartea bagă cheia-n broască tresare îngerul de serviciu mă zgâlțâie cumplit mă trezește îmi răsucește coloana cârpită de somn caut papucii pe sub pat și moartea bâjbâie la ușă atrasă evident

un e-le-fant se le-gă-na pe-o sal-tea țesută din venele mele sărea extrem de sus și amețea de mirosul dorului din ele detaliu chimic: sângele meu miroase a cărbune încins peste care s-a predat o

plăsmuiri de sânge spulberatic de trei ori trag clopotele de cozi neînnoptatele zori din toamnă și dimpreună cu lumea * am ajuns în vie tălpile mele mustuite au învățat să ajungă la timp în

Poate că mai mult decât în alt anotimp, Dolly este în derută primăvara. Toate trăirile ei se zbat în incertitudine, se concentreaza greu și este plină doar de pofta de a căuta chintesența tinereții

empty trash iubitule mi s-a făcut de suflu asistolic de peceți peste uși deschise și de unghii pătrate mi s-a făcut descântec s-o ia verbele la deal și tu să le paști din

in mine mersul tatei se conjuga feminin vreau sa invat sa iubesc un barbat mai mult decat pe tata de aceea jumulesc penele timpului in apa fiarta genetic pe langa sange tata scrie mamei scrisori

sau faci liniște în os și funcționează fără probleme alături de superconductoarele calde cu mișcări ample întoarcem mâinile dinspre spate spre piept sincron ca și cum n-ar fi ale noastre

așadar între felii stă ascunsă ghicitoarea ultima petală ultima suflare a lui „mă iubește NU mă iubește” și trec rinoceri alambicând veștile și vin ploi cu sete de înec apocaliptică trecere dacă

pe margine brună mă călăresc idei am șaua roasă de genunchii lor am coasta nedreaptă, adame am fost aseară să văd licurici cum tresărind lipeau potcoave luminii s-o vezi și tu acolo de

opriți viorile azi lacrima devine fidelă notă a sufletului ascultă-i căderea încetinită aer forfecat de pasărea colibri e-o voce în background vreau s-o aud un copil învață limba mamei

mâine toate supradozele împreunate vor sta atârnate de odgoane promițându-ne corăbii sunt puntea ta trece-mă fără teamă de înec la cârmă am așezat vela cu suflet mă bate vântul gândul să-ți

când crezi că suntem atât de aproape încât nu mai poți să întinzi o mână între noi eu mă aplec să-ți leg șireturile să-ți închei cataramele și ești atât de mare atunci ești atât de puternic

te uită, toamnă, pe unde mergi, să nu te-mpiedici în frunze, să nu te risipești la tălpile lumii să nu mă-nchizi în ochiul tău flămând. într-una din zilele acestea am văzut cum timpul

vine la mine și zice tu să mă ierți eram un cur am încurcat cometele m-am prins de coada blondei și-am ajuns la dracu sunt beat și mă întorc la tine cu amandine mă primești zi mă

adevarul este ca am trecut de cateva ori prin pereti cu totul cu tot cu rochia visinie lunga pana in podea si vie sub privirea ta in urma spatiul luase conturul trupului chircind lumina iar

în camera de hotel ard draperiile șampania palpită la rece așa cum bine știți în astfel de locuri cuburile lasă urme umede pe piele de la sinele ascuns de viața de familie de șefu de ghetele de

iubirea aceasta-i în sfârșit continuu din ieri și-a făcut peste noapte atele îi plânge pe umăr neputința de a ne fi iubit și noi o oră ca oamenii cu propriul meu suflet în minte mă merge

de azi toate paginile mele vor avea antet talpa lui andrei asta ca să știi ce ascund sub breton atunci când m-aplec să leg focilor mustățile să înțelegi că mi-e frig când mă săruți așa de parcă ai

pe mine nu m-a cusut nimeni pe margini tivurile îmi sunt atât de întinse încât orice întăritură într-un loc aduce cu sine o plesnire în altul sunt coaptă singura cămașă care mă mai