Poezie
amprente pe aerul dintre noi
despre ferestre
3 min lectură·
Mediu
plăsmuiri de sânge spulberatic
de trei ori trag clopotele de cozi
neînnoptatele zori din toamnă și dimpreună cu lumea
*
am ajuns în vie
tălpile mele mustuite au învățat să ajungă la timp
în toamnă
m-am întins pe pământ printre rânduri
n-am stăruit pe bucla nici unui semn de întrebare
doar am alunecat pe ea ca pe un derdeluș
în spatele urechii mă gâdila vocea pământului
ciorchinii îmi atârnau deasupra frunții
ca niște ursitoare
când m-am trezit, un copil așeza într-un paner
globulele sângelui meu
mamă, noi doi vom tescui răbdarea
și vom îmbăta lumea asta mică a noastră
cu horn și podgorii
apoi am ciufulit împreună zorile
să creadă lumea că au dormit azi noapte
în vie cu noi
*
cred că pământul merge atunci când dormim.
cred că își ridică poalele și merge pe picioarele lui.
cerul n-are nici o relevanță.
el este doar o mantie o cortină o podea
dedicată orbirilor noastre.
doar pământul știe să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.
naște pământul munți și drumuri
țese pânze freatice sculptează văi
și urlă-n vulcani.
când ne trezim, pământul își înfășoară gleznele
într-o aseptică fașă.
ne lasă să credem că noi ducem lumea mai departe
că avem și noi un ax să ne dansăm la bară patimile
(doar iarna pământul e fericit. sub zăpadă își face de cap plănuind muguri și colți de iarbă.
iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre trăgându-și neaua ca o plapumă peste trup)
*
mi-a fost dat să aud cum cântă un om cu jumătate de limbă.
cântecul său pornea din spatele corzilor vocale, iar pe gură îi ieșea, puțin câte puțin, inima.
când a ajuns în dreptul ferestrei mele, pleosc! o inimă fierbinte s-a lipit de ea. în tot acest timp, omul cu jumătate de limbă, cânta.
n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.
vrăbiile mele pietre s-au făcut.
așa am învățat că nu există Adevăr,
ci doar adevăruri mici și licurice
și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape
și noi aveam cărămizi pe urechi
ne-afundam în plăpumi scoțând cercuri pe gură.
trăiam, în felul nostru, cu o frică prea mare
și cu prea nordice ferestre.
*
avea mărul ăla viermănos o putere de a-mi chinui mintea pe unde viermele o fi intrat pe unde marea o să iasă din mâneca muntelui care este cea mai apropiată stație de metrou de casă de troleibuz de buzele tale de durerea care nu înseamnă absolut nimic dacă nu simți că ARZI atât de tare încât să își frigă umbra degetele când te-o atinge s-o pui de niște cartofi prăjiți sau de niște lume roasă pe la colțuri lumea ta cu blugii rupți în genunchi de atâta rugăciune meseria mea e să lipesc aripi de înger în umeri de bestie dar nu sunt nici una nici alta decât un adeziv amârât, zise poetul
iubitule eu cred că amândoi suntem handicapați
tu pășești ca nici o altă ființă pasăre nor
eu tremur ca nici o altă frunză floare val
și între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul?
8 octombriul 2005
de trei ori trag clopotele de cozi
neînnoptatele zori din toamnă și dimpreună cu lumea
*
am ajuns în vie
tălpile mele mustuite au învățat să ajungă la timp
în toamnă
m-am întins pe pământ printre rânduri
n-am stăruit pe bucla nici unui semn de întrebare
doar am alunecat pe ea ca pe un derdeluș
în spatele urechii mă gâdila vocea pământului
ciorchinii îmi atârnau deasupra frunții
ca niște ursitoare
când m-am trezit, un copil așeza într-un paner
globulele sângelui meu
mamă, noi doi vom tescui răbdarea
și vom îmbăta lumea asta mică a noastră
cu horn și podgorii
apoi am ciufulit împreună zorile
să creadă lumea că au dormit azi noapte
în vie cu noi
*
cred că pământul merge atunci când dormim.
cred că își ridică poalele și merge pe picioarele lui.
cerul n-are nici o relevanță.
el este doar o mantie o cortină o podea
dedicată orbirilor noastre.
doar pământul știe să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.
naște pământul munți și drumuri
țese pânze freatice sculptează văi
și urlă-n vulcani.
când ne trezim, pământul își înfășoară gleznele
într-o aseptică fașă.
ne lasă să credem că noi ducem lumea mai departe
că avem și noi un ax să ne dansăm la bară patimile
(doar iarna pământul e fericit. sub zăpadă își face de cap plănuind muguri și colți de iarbă.
iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre trăgându-și neaua ca o plapumă peste trup)
*
mi-a fost dat să aud cum cântă un om cu jumătate de limbă.
cântecul său pornea din spatele corzilor vocale, iar pe gură îi ieșea, puțin câte puțin, inima.
când a ajuns în dreptul ferestrei mele, pleosc! o inimă fierbinte s-a lipit de ea. în tot acest timp, omul cu jumătate de limbă, cânta.
n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.
vrăbiile mele pietre s-au făcut.
așa am învățat că nu există Adevăr,
ci doar adevăruri mici și licurice
și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape
și noi aveam cărămizi pe urechi
ne-afundam în plăpumi scoțând cercuri pe gură.
trăiam, în felul nostru, cu o frică prea mare
și cu prea nordice ferestre.
*
avea mărul ăla viermănos o putere de a-mi chinui mintea pe unde viermele o fi intrat pe unde marea o să iasă din mâneca muntelui care este cea mai apropiată stație de metrou de casă de troleibuz de buzele tale de durerea care nu înseamnă absolut nimic dacă nu simți că ARZI atât de tare încât să își frigă umbra degetele când te-o atinge s-o pui de niște cartofi prăjiți sau de niște lume roasă pe la colțuri lumea ta cu blugii rupți în genunchi de atâta rugăciune meseria mea e să lipesc aripi de înger în umeri de bestie dar nu sunt nici una nici alta decât un adeziv amârât, zise poetul
iubitule eu cred că amândoi suntem handicapați
tu pășești ca nici o altă ființă pasăre nor
eu tremur ca nici o altă frunză floare val
și între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul?
8 octombriul 2005
084.698
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dacian Constantin
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 569
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 66
- Actualizat
Cum sa citezi
Dacian Constantin. “amprente pe aerul dintre noi.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dacian-constantin/poezie/144589/amprente-pe-aerul-dintre-noiComentarii (8)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
DCMulțumesc, Adina.
Da, cu PLEOSC însă chiar asta am urmărit. O detensionare. Uneori nu îmi place să am un ton prea serios, prea grav. Vreau să sune cumva uman, cotidian, nu știu...
prietenesc,
Da, cu PLEOSC însă chiar asta am urmărit. O detensionare. Uneori nu îmi place să am un ton prea serios, prea grav. Vreau să sune cumva uman, cotidian, nu știu...
prietenesc,
0
ELÎnceput de poem sub streașina toamnei, parcursul prin vie, descoperirea mustindă a vieții coapte, a pământului îngreunat sub tălpile călătoare și căutătoare de rod. „noi doi vom tescui răbdarea/și vom îmbăta lumea asta mică a noastră/cu horn și podgorii”.
A doua parte a poemului este ca o odă adusă pământului, întâlnesc reflectări-vers înrădăcinat în temeinicia teluricului, ca-ntr-o necesară trăire aici, unde această ființă ce ne îndură:
„merge atunci când dormim.”
“să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.”
“iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre
În a treia parte, omul, cel ce „cântă cu jumătate de limbă”, căci cumva inima sa este mereu sortită ieșirii din el, înspre lume, dăruire pe care o primim dinspre el, fără a ne putea dumiri cum să primim:
„n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.”
Simple adevăruri, printre care pășim uneori orbiți de cer: „și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape”
Temerile, ferestrele noastre nordice, amprentele lăsate pe aerul dintre noi, „întunericul”, tăcerile, glasul iubitei din finalul poemului:
„între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul”
Geneză a Cuvântului, a lumii, a iubirii, mereu existență pe marginea „tăierii” firelor ce ne îngreunează ființarea limpede în „octombrie”.
Primul titlu al acestui poem a fost „amprente pe octombrie”, așa l-am întâlnit întâi. Și găsesc că acest nou titlu ales este mult mai potrivit poemului. Deși octombrie este sub semnul aerului Librei.
Ar fi câteva versuri la care aș încerca să revin, însă amprenta lăsată de reflectările tale mă determină să tac, să tai întunericul și să păstrez din tine această lumină de pământ dătător de iubire.
Ela
A doua parte a poemului este ca o odă adusă pământului, întâlnesc reflectări-vers înrădăcinat în temeinicia teluricului, ca-ntr-o necesară trăire aici, unde această ființă ce ne îndură:
„merge atunci când dormim.”
“să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.”
“iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre
În a treia parte, omul, cel ce „cântă cu jumătate de limbă”, căci cumva inima sa este mereu sortită ieșirii din el, înspre lume, dăruire pe care o primim dinspre el, fără a ne putea dumiri cum să primim:
„n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.”
Simple adevăruri, printre care pășim uneori orbiți de cer: „și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape”
Temerile, ferestrele noastre nordice, amprentele lăsate pe aerul dintre noi, „întunericul”, tăcerile, glasul iubitei din finalul poemului:
„între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul”
Geneză a Cuvântului, a lumii, a iubirii, mereu existență pe marginea „tăierii” firelor ce ne îngreunează ființarea limpede în „octombrie”.
Primul titlu al acestui poem a fost „amprente pe octombrie”, așa l-am întâlnit întâi. Și găsesc că acest nou titlu ales este mult mai potrivit poemului. Deși octombrie este sub semnul aerului Librei.
Ar fi câteva versuri la care aș încerca să revin, însă amprenta lăsată de reflectările tale mă determină să tac, să tai întunericul și să păstrez din tine această lumină de pământ dătător de iubire.
Ela
0
MCO amintire, o toamnă, sau poate doar o senzație fecundă, salvatoare...nevoia de pământ viu ca și confirmare, întrepătrundere de energii și risipă, de realitate simțibilă pe care să ne putem sprijini, căci visele oricum își vor croi un cer...Într-adevăr, remarcabilă poezie și concentrare în vers, atmosferă halucinantă, când odihnitoare, când strivitoare, când bucuria simțirii, când spaimele ei...mi-a plăcut mult, eliberând și încătușând ca un adevăr mic rostit în întuneric.
0
DCDana,
Analiza ta mă onorează, știi doar. Da, într-adevăr, titlul inițial, chiar postat aici, a fost AMPRENTE PE OCTOMBRIE. L-am schimbat pentru că am simțit că îi dau cititorului prea multe detalii, iar eu chiar asta nu obișnuiesc să fac. :) Închisă mine e mult scrierea, iar faptul că tu i-ai deschis ferestre nu înseamnă decât că își merită și subtitlul, și o cititoare ca tine! Să vii și când scriu aiureli, nu doar să mă analizezi pozitiv. :) În plus, mă bucur că te-ai oprit la acele exprimări pe care \"am mizat\" cel mai mult. Mulțumesc.
Narcisa,
Prea frumoase cuvinte pentru o scriere atât de simplă. Acum văzui că ești din Târgu-Jiu. Să știi că, mai noi, dragostea are înălțimea unui bărbat care se plimbă pe acolo, prin orașul tău. Tot el deschide și ferestrele:) Zău. Te invidiez. E puțin offtopic declarația asta, dar nu m-am putut abține. Pe de altă parte, cred că prin acest \"nevoie de pământ viu și confirmare\" ai zis tot. Mulțumesc.
Analiza ta mă onorează, știi doar. Da, într-adevăr, titlul inițial, chiar postat aici, a fost AMPRENTE PE OCTOMBRIE. L-am schimbat pentru că am simțit că îi dau cititorului prea multe detalii, iar eu chiar asta nu obișnuiesc să fac. :) Închisă mine e mult scrierea, iar faptul că tu i-ai deschis ferestre nu înseamnă decât că își merită și subtitlul, și o cititoare ca tine! Să vii și când scriu aiureli, nu doar să mă analizezi pozitiv. :) În plus, mă bucur că te-ai oprit la acele exprimări pe care \"am mizat\" cel mai mult. Mulțumesc.
Narcisa,
Prea frumoase cuvinte pentru o scriere atât de simplă. Acum văzui că ești din Târgu-Jiu. Să știi că, mai noi, dragostea are înălțimea unui bărbat care se plimbă pe acolo, prin orașul tău. Tot el deschide și ferestrele:) Zău. Te invidiez. E puțin offtopic declarația asta, dar nu m-am putut abține. Pe de altă parte, cred că prin acest \"nevoie de pământ viu și confirmare\" ai zis tot. Mulțumesc.
0
DMPot sa-i spun poem tomnatic?
Vie, galben, aer, rece..toate sunt imagini ale toamnei.
Marul viermanos..pt mine viata cu pb ei.
Frumos scris, ma iarta ca nu am un comentariu mai amplu..lipsa de timp si oboeala ce ma ameteste.
Frumos.
Vie, galben, aer, rece..toate sunt imagini ale toamnei.
Marul viermanos..pt mine viata cu pb ei.
Frumos scris, ma iarta ca nu am un comentariu mai amplu..lipsa de timp si oboeala ce ma ameteste.
Frumos.
0
DCDana,
Nu știu dacă s-a dorit a fi poem tomnatic,dar e bine că a ieșit măcar atât. Interesantă abordarea ta și, mai ales că ai prezentat-o obosită fiind, nu pot decât să îți mulțumesc și să te mai aștept.
prietenesc,
Nu știu dacă s-a dorit a fi poem tomnatic,dar e bine că a ieșit măcar atât. Interesantă abordarea ta și, mai ales că ai prezentat-o obosită fiind, nu pot decât să îți mulțumesc și să te mai aștept.
prietenesc,
0
OBAlina e o superba VALURIRE, valuri de metafore si, mai mult, un enigmatic val care construieste profunyimea aceea a unei vecinatati stranii in care se expliciteaza adevarurile metafizice...Frumoasa si superba Valurire!
0
(Cred ca ar fi mai bine fara acel \"pleosc\", intrucat creezi o stare profunda si inainte si dupa, iar interjectia o intrerupe).