Când razele-ți trezesc pământul
Zâmbesc și eu în taina dimineții
Și în stupoarea-ți vasta nu aflu nicidecum cuvântul
Să spun eu adormite-i lumi de frumusețea vieții,
La pas cu tine mă
îmi place să stau în patul ce miroase a noi
unde îmi alin tristețea în zile fără rost
când primăvara nu înseamnă nimic,
când plimbarea în grădina fără capăt nu-și mai are menirea
flori de cireș
Tu ești lumina ce nu apune
Ești floarea ce sărută cerul
Cu ochi blajini ce vor a spune
Că mie vrei să-mi dai eterul,
Tu ești pământul ce nu cere
Doar dai și dai din belșug
Până ce sămânța
~ vis viu ~
împart cerul în bucăți
și-mi iau câte o porție de albastru
atunci când soarele plânge că nu te poate vedea,
laleaua galbenă primită de la tine
se-ntreabă unde-s furnicile ce-i
învăț cum să-mi iubesc tălpile ce se plimbă pe meleaguri noi,
învăț să-mi iubesc glasul ce cântă note neatinse până acum,
învăț să-mi ascult inima ce slugă a minții nu mai e,
învăț să mă iubesc
Ceața se așterne pe câmpia umedă
Florile respiră greu
Frunzele mângâie lin cerul,
Păsările își iau zborul
În căutare de ceva nou, mai curat,
Eu stau și privesc,
Cu mintea limpede și ochii
De unde începe începutul?
unde fuge Dunărea în grabă
de ce magnoliile înfloresc de două ori pe an
iar fluturii trăiesc doar o zi de pământean,
de ce sunt brazii verzi tot anul
iar florile de mac
stau și privesc
foaia albă curată
vreau să-ți scriu dar nu pot
ești prea aproape de mine să mă auzi
ochii tăi spun mult prea multe
iar eu nu vreau să-nțeleg neînțelesul
dincolo de o dragoste
Uneori aș vrea să duc o viață de nomad,
La poalele muntelui cel mare
Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag
Suflat de vântul burzulit și mângâiat de soare,
Să stau pe-al lumii acoperiș doar
Uneori aș vrea să te cunosc
Sau poate e mai bine să rămâi necunoscut,
Căci doar așa pot eu să te iubesc
Fără să știu de-al tău prezent și nici trecut,
Uneori aș vrea să-mi cânți doar mie
Și
Îmi ridic pleoapele domol
Cu o lene grea lăsată de ziua de ieri,
Focul din șemineul ponosit s-a stins demult
E mai rece decât aș vrea să fie,
Îmi caut papucii pufoși ce zac ascunși
Sub patul
~ Început de an ~
E prima zi din an și mă trezesc cu un efort colosal, abia pe la amiază, după o petrecere ca cea de ieri nici nu mă miră. Cu toate că mi-am promis că voi petrece ultima zi din an
Cerul îmi vorbește în tonuri de mov și roz aprins
Soarele zâmbind mi-a spus pe curând,
Un stol de iubiri neîmplinite își iau zborul
Gândul mi-e la tine iar
Te aștept…
Luceafărul mi-e
Aveam un pix fermecat, era de un albastru deschis, transparent cu bule mici, ce imitau parcă apa minerală deja turnată în pahar, mai puțin agitată. La capăt erau pene pufoase de lebădă, colorate tot
vreau să scobesc munții de zgură din sufletul meu
să scot totul din mine,
să nu mai simt acest blestem venerat, numit iubire,
vreau să opresc tornada gândurilor mele
să fie liniște
Te iubesc în tăcere
Și nici nu te cunosc
Te iubesc cu durere
Și te-aștept de prisos,
Ale mele gânduri
Tu n-ai cum să le știi
Am să-mi citești ochii
Atunci când ai să vii,
să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des
unde e greu să ajungi,
pomegranade dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop
Pășeam ușor dar sigur cu pași mai mari decât obișnuiam de obicei, mă îndreptam spre stația de autobus, aveam o bucurie neobișnuită în mine care simțeam că vrea să iasă din întuneric. Aveam impresia
Înainte nu eram prietenă cu dimineața
Lenea și mofturile mă trăgeau de cămașa de noapte din bumbac fin înapoi în cuibul bine încălzit,
Cu perdeaua trasă înfruntam razele de lumină obraznice ce-mi
stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscate pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale
Afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi face obrajii rumeni,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de
Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și numai pot să cânt la instrumentul meu preferat
când poezia va muri
apocalipsa sufletului va erupe în fiecare dintre noi,
ființa mea făcută din versuri
se va-ncâlci în analfabetismul contemporan
hrana de zi cu zi va lipsi de pe rafturile
Sunt întristată de tot răul ce mai e în lumea asta,
Tot ce vreau e să privesc cum te joci în nisip
Cu ochii tăi albăstrii mari, cum strălucești
Și zbori de fericire
Desculță alergi prin