Cuth Hajnalka

Când razele-ți trezesc pământul Zâmbesc și eu în taina dimineții Și în stupoarea-ți vasta nu aflu nicidecum cuvântul Să spun eu adormite-i lumi de frumusețea vieții, La pas cu tine mă

îmi place să stau în patul ce miroase a noi unde îmi alin tristețea în zile fără rost când primăvara nu înseamnă nimic, când plimbarea în grădina fără capăt nu-și mai are menirea flori de cireș

Tu ești lumina ce nu apune Ești floarea ce sărută cerul Cu ochi blajini ce vor a spune Că mie vrei să-mi dai eterul, Tu ești pământul ce nu cere Doar dai și dai din belșug Până ce sămânța

~ vis viu ~ împart cerul în bucăți și-mi iau câte o porție de albastru atunci când soarele plânge că nu te poate vedea, laleaua galbenă primită de la tine se-ntreabă unde-s furnicile ce-i

Ceața se așterne pe câmpia umedă Florile respiră greu Frunzele mângâie lin cerul, Păsările își iau zborul În căutare de ceva nou, mai curat, Eu stau și privesc, Cu mintea limpede și ochii

De unde începe începutul? unde fuge Dunărea în grabă de ce magnoliile înfloresc de două ori pe an iar fluturii trăiesc doar o zi de pământean, de ce sunt brazii verzi tot anul iar florile de mac

stau și privesc foaia albă curată vreau să-ți scriu dar nu pot ești prea aproape de mine să mă auzi ochii tăi spun mult prea multe iar eu nu vreau să-nțeleg neînțelesul dincolo de o dragoste

Uneori aș vrea să duc o viață de nomad, La poalele muntelui cel mare Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag Suflat de vântul burzulit și mângâiat de soare, Să stau pe-al lumii acoperiș doar

Uneori aș vrea să te cunosc Sau poate e mai bine să rămâi necunoscut, Căci doar așa pot eu să te iubesc Fără să știu de-al tău prezent și nici trecut, Uneori aș vrea să-mi cânți doar mie Și

Îmi ridic pleoapele domol Cu o lene grea lăsată de ziua de ieri, Focul din șemineul ponosit s-a stins demult E mai rece decât aș vrea să fie, Îmi caut papucii pufoși ce zac ascunși Sub patul

~ Început de an ~ E prima zi din an și mă trezesc cu un efort colosal, abia pe la amiază, după o petrecere ca cea de ieri nici nu mă miră. Cu toate că mi-am promis că voi petrece ultima zi din an

Cerul îmi vorbește în tonuri de mov și roz aprins Soarele zâmbind mi-a spus pe curând, Un stol de iubiri neîmplinite își iau zborul Gândul mi-e la tine iar Te aștept… Luceafărul mi-e

vreau să scobesc munții de zgură din sufletul meu să scot totul din mine, să nu mai simt acest blestem venerat, numit iubire, vreau să opresc tornada gândurilor mele să fie liniște

Te iubesc în tăcere Și nici nu te cunosc Te iubesc cu durere Și te-aștept de prisos, Ale mele gânduri Tu n-ai cum să le știi Am să-mi citești ochii Atunci când ai să vii,

Pășeam ușor dar sigur cu pași mai mari decât obișnuiam de obicei, mă îndreptam spre stația de autobus, aveam o bucurie neobișnuită în mine care simțeam că vrea să iasă din întuneric. Aveam impresia

Înainte nu eram prietenă cu dimineața Lenea și mofturile mă trăgeau de cămașa de noapte din bumbac fin înapoi în cuibul bine încălzit, Cu perdeaua trasă înfruntam razele de lumină obraznice ce-mi

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscate pe geamul obosit ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum, soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale

Afară miroase a toamnă târzie, sărutul iernii ce se apropie îmi face obrajii rumeni, simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil, mă uit la cer și văd un stol grăbit de

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir Am degetele înghețate lipsite de viață Și numai pot să cânt la instrumentul meu preferat

Sunt întristată de tot răul ce mai e în lumea asta, Tot ce vreau e să privesc cum te joci în nisip Cu ochii tăi albăstrii mari, cum strălucești Și zbori de fericire Desculță alergi prin