Cuth Hajnalka

Când umbrele nu te mai înspăimântă iar întunericul luminează mai puternic ca oricând, îți dai seama că eşti trecută de 40 de ani, certitudinea nesiguranței se îndepărtează tot mai mult în lumina

serile, privesc de pe prispa casei adormite apusul de soare cum împarte cerul în mii de tonuri pentru fiecare dintre noi câte un contrast, diminețile, simt razele soarelui cum schimbă florile

E o zi de august perfectă, pe cer nici un nor, cald dar nu foarte cald, o adiere lină face totul să fie atât de plăcut. Duminică fiind, satul e liniștit, se aud doar clopotele, lumea e la biserică.

ești un miracol ușor ce-mi înflorește în sânge îmi curgi prin gânduri în șuvoaie renăscute de sens de când am învățat să mă iubesc am cunoscut adevărata iubire, prin tine se-mplinește

cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut? am trăit cu simțăminte artificiale atâtea apusuri și dimineți neatinse, fără să știm cine suntem cuvântul “EU” l-am rostit

În seara aceea păreai oarecum altul, aveai chipul tăcut, ochii mai triști ca altă dată. Îti simțeam sufletul greu și nu știam cum să-ți spun "sunt aici!" Simțeam că mă privești, dar știam că nu mă

e noapte iarăși stelele mă invită la ședința plenară unde universul încearcă să mă convingă că tot ce fac e de prisos viața e o schiță mâzgălită de timp iar cu cât te zbați mai mult cu atât

când s-au hotărât să se despartă lucrurile cunoscute atunci am ales să plec în necunoscut, trandafirul bolnav din grădina uscată mă scaldă în iubire o ultimă dată, fântânile îmi vorbesc despre

ne pasă de sufletele noastre spunem minciuni doar pe jumătate, în lumea în care onestitatea e un viciu, faima o virtute. ne îmbracăm în haine albe să ne ascundem slăbiciunile, vorbim mult

casa răsuflă ușor, ploaia cerută de florile suferinde a răcorit țigla veche cu mici crăpături ce îngăduie stropii mai curioși să invadeze podul casei unde-mi ascund grijile. cu toții am vrea să

ne-am născut fără să vrem într-o lume care ne-a învățat ce să nu fim, straturi de dogme, credințe, recenzii netrăite se depun precum cenușa sub unghii și intră până în carne haosul monden te ia

câteodată doare viața așa fără motiv vrei doar o bucată de fericire, dar nu știi cu care lingură să o mănânci langoarea îți posedă privirea iar eul tău țipă neauzit în spatele retinei, tot ce

Simt o lume deasupra mea O lume în care suntem noi înșine O lume în care suntem nemuritori, În zile în care nu trăiesc Scriu viața așa cum nu e ea Și vinu-l sorb încet ca și cum e făcut doar

Vreau să plec acolo unde se termină cărările acolo unde pot să ating cerul, umbra unui stejar crescut din bătrânime să-mi fie loc de casă și ramurile lui să-mi fie acoperiș, liniștea să-mi fie