Cuth Hajnalka

Scrisul e o boală incurabilă, Un virus ce n-am cum să-l opresc Un blestem ce zace în mine… Cânt să mă vindec de harul primit Cânt pentru tine Și scriu pentru mine Căci mor de

Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori vii Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji, Dar sunt încărcată de cuvinte grele Ce mă trag la pământ Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli

o suferință din străbuni sălășluiește în mine, o port în fiecare zi mă face mai vie fericirea mă amorțește o alung, ființa-mi orbită plutește prin frânturile cerului, încerc să

încerc să fac cărare din pietrele ce-mi ies în cale prinsă-n anotimpul veșniciei străbat lanul vieții unduit de vânt cu sufletul inundat în sclipirea lunii iar mintea îngrădită-n jurul

Afară miroase a toamnă târzie, sărutul iernii ce se apropie îmi face obrajii rumeni, simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil, mă uit la cer și văd un stol grăbit de

Pășeam ușor dar sigur cu pași mai mari decât obișnuiam de obicei, mă îndreptam spre stația de autobus, aveam o bucurie neobișnuită în mine care simțeam că vrea să iasă din întuneric. Aveam impresia

Umbrele joacă piruete în sufletul meu Și scot la iveală secrete nescrise, Gustul iubirii se pierde în șoaptă. Aș vrea să fiu sacoul de stofă dură Ce-l purtai în toate anotimpurile Îl agățai

- Pe prispa gândurilor - Stau pe prispa gândurilor mele O lacrimă necoaptă mă leagănă ușor Mă duce-n gheenă și-napoi la stele Mă duce de-a umăr, mă ia de pe pridvor, Mă poartă-n bezna eului

Ador mirosul de ploaie de vară Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit Când inima mea e plină de-o bucurie surdă Pe care doar eu o percep tulburată, Ador zâmbetul fetei de

e o zi de luni și vară, mă scald în smâlcuri toride de gânduri credeam că ploaia de ieri le va duce-n șuvoaie departe, dar cum ochii i-am deschis, la primul ceas al dimineții le-am găsit cu

Încerc să șterg smoala de sub unghii, Dar nu pot A rămas înfiptă în carne De când mi-am săpat drumul uitării, Mulțimile de pe străzi își târăsc inimile ostenite ca-ntr-o zi de luni Doar

Te iubesc în tăcere Și nici nu te cunosc Te iubesc cu durere Și te-aștept de prisos, Ale mele gânduri Tu n-ai cum să le știi Am să-mi citești ochii Atunci când ai să vii,

vreau să scobesc munții de zgură din sufletul meu să scot totul din mine, să nu mai simt acest blestem venerat, numit iubire, vreau să opresc tornada gândurilor mele să fie liniște

Când razele-ți trezesc pământul Zâmbesc și eu în taina dimineții Și în stupoarea-ți vasta nu aflu nicidecum cuvântul Să spun eu adormite-i lumi de frumusețea vieții, La pas cu tine mă

Sunt întristată de tot răul ce mai e în lumea asta, Tot ce vreau e să privesc cum te joci în nisip Cu ochii tăi albăstrii mari, cum strălucești Și zbori de fericire Desculță alergi prin

Uneori aș vrea să duc o viață de nomad, La poalele muntelui cel mare Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag Suflat de vântul burzulit și mângâiat de soare, Să stau pe-al lumii acoperiș doar