Scrisul e o boală incurabilă,
Un virus ce n-am cum să-l opresc
Un blestem ce zace în mine…
Cânt să mă vindec de harul primit
Cânt pentru tine
Și scriu pentru mine
Căci mor de
câteodată doare viața așa fără motiv
vrei doar o bucată de fericire, dar nu știi cu care lingură să o mănânci
langoarea îți posedă privirea iar eul tău țipă neauzit în spatele retinei,
tot ce
Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori vii
Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji,
Dar sunt încărcată de cuvinte grele
Ce mă trag la pământ
Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli
ne-am născut fără să vrem
într-o lume care ne-a învățat ce să nu fim,
straturi de dogme, credințe, recenzii netrăite se depun precum cenușa sub unghii și intră până în carne
haosul monden te ia
o suferință din străbuni sălășluiește în mine,
o port în fiecare zi
mă face mai vie
fericirea mă amorțește
o alung,
ființa-mi orbită
plutește prin frânturile cerului,
încerc să
când s-au hotărât să se despartă lucrurile cunoscute
atunci am ales să plec în necunoscut,
trandafirul bolnav din grădina uscată
mă scaldă în iubire o ultimă dată,
fântânile îmi vorbesc despre
serile, privesc de pe prispa casei adormite apusul de soare
cum împarte cerul în mii de tonuri
pentru fiecare dintre noi câte un contrast,
diminețile, simt razele soarelui cum schimbă florile
încerc să fac cărare
din pietrele ce-mi ies în cale
prinsă-n anotimpul veșniciei
străbat lanul vieții unduit de vânt
cu sufletul inundat în sclipirea lunii
iar mintea îngrădită-n jurul
e noapte iarăși
stelele mă invită la ședința plenară
unde universul încearcă să mă convingă că tot ce fac e de prisos
viața e o schiță mâzgălită de timp
iar cu cât te zbați mai mult cu atât
Afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi face obrajii rumeni,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de
Pășeam ușor dar sigur cu pași mai mari decât obișnuiam de obicei, mă îndreptam spre stația de autobus, aveam o bucurie neobișnuită în mine care simțeam că vrea să iasă din întuneric. Aveam impresia
Umbrele joacă piruete în sufletul meu
Și scot la iveală secrete nescrise,
Gustul iubirii se pierde în șoaptă.
Aș vrea să fiu sacoul de stofă dură
Ce-l purtai în toate anotimpurile
Îl agățai
- Pe prispa gândurilor -
Stau pe prispa gândurilor mele
O lacrimă necoaptă mă leagănă ușor
Mă duce-n gheenă și-napoi la stele
Mă duce de-a umăr, mă ia de pe pridvor,
Mă poartă-n bezna eului
Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de
e o zi de luni și vară,
mă scald în smâlcuri toride de gânduri
credeam că ploaia de ieri le va duce-n șuvoaie departe,
dar cum ochii i-am deschis, la primul ceas al dimineții
le-am găsit cu
Încerc să șterg smoala de sub unghii,
Dar nu pot
A rămas înfiptă în carne
De când mi-am săpat drumul uitării,
Mulțimile de pe străzi își târăsc inimile ostenite ca-ntr-o zi de luni
Doar
Te iubesc în tăcere
Și nici nu te cunosc
Te iubesc cu durere
Și te-aștept de prisos,
Ale mele gânduri
Tu n-ai cum să le știi
Am să-mi citești ochii
Atunci când ai să vii,
vreau să scobesc munții de zgură din sufletul meu
să scot totul din mine,
să nu mai simt acest blestem venerat, numit iubire,
vreau să opresc tornada gândurilor mele
să fie liniște
E o zi de august perfectă, pe cer nici un nor, cald dar nu foarte cald, o adiere lină face totul să fie atât de plăcut. Duminică fiind, satul e liniștit, se aud doar clopotele, lumea e la biserică.
Când razele-ți trezesc pământul
Zâmbesc și eu în taina dimineții
Și în stupoarea-ți vasta nu aflu nicidecum cuvântul
Să spun eu adormite-i lumi de frumusețea vieții,
La pas cu tine mă
Sunt întristată de tot răul ce mai e în lumea asta,
Tot ce vreau e să privesc cum te joci în nisip
Cu ochii tăi albăstrii mari, cum strălucești
Și zbori de fericire
Desculță alergi prin
cum să ne iertăm pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut?
am trăit cu simțăminte artificiale atâtea apusuri și dimineți neatinse,
fără să știm cine suntem
cuvântul “EU” l-am rostit
Când umbrele nu te mai înspăimântă iar întunericul luminează mai puternic ca oricând, îți dai seama că eşti trecută de 40 de ani, certitudinea nesiguranței se îndepărtează tot mai mult în lumina
Uneori aș vrea să duc o viață de nomad,
La poalele muntelui cel mare
Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag
Suflat de vântul burzulit și mângâiat de soare,
Să stau pe-al lumii acoperiș doar