Cristiana Popp

Multumesc Anac. E povestea unei femei obisnuite, spusa intr-un mod obisnuit. Aglaja a fost o femeie genial de comuna, una dintre putinele nebune care nu te sperie si te seduc.

N-am mai fost demult pe aici si nici nu stiu de pot sa mai revin curand. Dar azi, ca-ntr-o disperare ieftina si consumata, m-am intors pentru o clipa. Am citit flamanda tot ce ai scris in ultima vreme si m-am oprit aici. Si am citit o data, de doua ori, de sase ori. Nu am prea multe cuvinte, Vasile, tot ce merita spus se va fi spus deja. Nu-mi ramane decat sa-mi biciuesc sufletul spre mai departe. \"Dii, boala\".

Vin si eu la sfarsit sa pun bomboana pe coliva, sau cireasa pe tort, cum va place.
Daca aceasta e o poezie proasta, atunci va rog sa ma considerati proasta, fiindca mie mi se pare buna. Pentru nivelul meu metaforele ma poarta intr-o lume straina si noua.
Cat despre remarca lui Vasile, mie mi-a placut rau de tot. Dar ce sa-i faci, eu nu sunt domnisoara de pansion.

Silviu, poate am aflat mai multe in ultima vreme, dar n-am sa stiu niciodata destul.
Silvia, eu am citit-o de la biblioteca judeteana. Dar am sa o caut in oras si daca nu s-a epuizat ti-o voi face cadou. Multumesc pentru remarca. Exact asta vreau, sa va intrig si sa va fac sa cititi cartile mele dragi. Eu iti multumesc pentru citire.

Uimitoare rezonanta creeata de ruperea de ritm. A trebuit s-o citesc a doua oara ca sa pot trece peste ea si sa ma intorc la poezie. Si nu mi-a parut rau.
Ramane pentru mine strofa a doua monumentala. Iar sicomorii din final m-au dus deja spre un univers pe care l-am visat adesea.

Vasile, stii tot ce as vrea sa spun.
Adrian, multumesc de apreciere. Acesta este un epitaf la moartea profesorului meu, initiatorul cenaclului Facultatii de Medicina din Craiova, care a murit asa cum si-a dorit, intre studenti, scriind poezie.
Consider steluta ta o candela la capul lui.

Poezie emotionanta, poate de dragoste, poate mai mult decat atat. Joc dureros pentru mine intre realul samponului de iasomie si dulcele vis de iubire din care n-as mai vrea sa ma pot trezi vreodata. Tacere, Vasile, numai asa pot sta langa poeziile tale.

Am inteles doar ca te-ai intors, mai nostalgic si mai tacut ca oricand. Ca ti-ai interzis si dreptul la umbra si la copilarie. Si am mai inteles ca scrii, ca de obicei, superb intr-o simplitate cuceritoare.

Fiindca uneori imi e mai greu decat credeam, fiindca adeseori nu inteleg ratacirile mele su ale altora, fiindca dorul nu inseamna nimic, sau poate inseamna totul, fiindca inca mai astept, fiindca toate acestea va multumesc. Tie, Poetul, Ei, Poezia si Lui, Timpul.

Text greu, apasator, crancen. Final de execeptie. Si in rest tacere. Ssst... sunt ultimele acorduri de Bach.
Atat de putin mai imi ramane de spus.

Codrina, voi incerca. Monologul de mai sus e vechi si nu stiu daca ii voi raspunde vreodata. Sau poate am facut-o deja.
Silvia, voi incerca intr-o zi. Inca imi amintesc in ce conditii am scris cele de mai sus. Crede-ma ca exact asa era cum am scris.

Mai am si eu o problema pe langa aia cu rima. Daca vrei sa scrii versuri cu ritm si rima, ai grija la numarul silabelor. Nu recomand nimanui sa le numere ca in clasa a doua, dar se vede de la distanta diferenta. Si supara urechea, ceva de groaza.

Mie imi place cum curge poezia asta. Ca forma, ca de dragul ei m-am cam ratacit in intelesuri. Si e pacat. Ca unei poezii ii trebuie intai de toate idee. Si dupa aia mai vedem noi.

Oameni buni, de ce galceava? Doar de placerea de a va incontra la subsolul unui text care nu va apartine. Eu as indrazni sa va rog pe toti, fie ca ne tutuim, fie ca nu, sa mai cititi o data textul, ca poate va scapat ceva. Mai stii?
Asa ma ispiteste sa intru putinel in polemica, ba cu Zareh, ba cu Pan, ba cu Virgil. N-o s-o fac. Din respect pentru text.

Domnule Galateanu si eu am avut profesori din ambele categorii. I-am iubit intotdeauna pe cei corecti si stapani pe arta lor, indiferent de severitate si morga. II respect pe toti profesorii mei. Absolut toti. Si stiti de ce? Pentru ca o mare profesoara a mea, care mi-a fost si diriginta la Colegiul Carol m-a invatat ca intre mine si fiecare dintre ei e un munte de carti pe care eu inca nu l-am citit.
Am cunoscut un astfel de Profesor care s-a intors la catedra supa ce a fost huiduit in 1989. Gasise in marea lui dragoste de studenti puterea de a-i iubi in continuare. De a intelege ca nu a meritat furia lor si ca, inclusiv cei care l-au gonit din marea aula merita sa se bucure de stiinta lui. Profit de moment sa-i spun numele: Profesorul universitar doctor Constanyin Voiculescu. Domnul sa-l aiba in pace.
DE asta va spun, domnule profesor, e foarte usor sa-i invinuiesti pe altii. Eu ma simt responsabila de caderea invatamantului romanesc desi am fost studenta pana in toamna lui 2003. Dar am fost in sistem si el s-a prabusit sub ochii mei. Ma simt responsabila si pentru starea proasta a asistentei medicale, desi sunt medic de la 1 ianuarie a. c. Dumneavoastra?

Nu ma asteptam. Ce sa spun, multumesc si toate gandurile mele bune voua. Cateodata nu incetez sa ma mir cum un gest mic, dar pornit din suflet, inseamna atat de mult.
Multa dragoste pentru voi toti.

Frate, dar stiu ca ai talent. Chiar n-am mai ras demult. Plus ca ramasai cu o codita de idei serioase rau. Tare fain. Imi merse la suflet. Ma, sa mai faci, te rog eu frumos.

Domnule profesor, imi permit sa intru iar in polemica. Nu cred ca aveti dreptate generalizand niste evenimente aparute in focul unei nebunii. Peste tot au existat nebuni si ei au fost ascultati in clipele de aprindere a simturilor. De aceea au fost huiduiti profesori de valoare in 1989. Dar acei oameni s-au intors la catedra si invata noi generatii de studenti. Cei care n-au reusit sa se mai intoarca au fost condamnati de propriile lor temeri si neputinte.
Domnule profesor, nu cumva este si vina educatorului? E drept ca profesorul munceste cu materialul clientului, dar inca imi amintesc ce maleabili am fost noi in mana profesorilor nostri. Si, v-as ruga sa ma credeti, am invatat mai multe rele de la ei decat din orice parte. Dar am invatat si lucruri bune si doar pe astea le-am pastrat. Sau cel putin asa imi place sa cred.

Nu pot, tu stii, sa nu-ti las semn. Sa-nsemne asta ca am venit saraca si am plecat cu inima mai plina. De lacrimi, duiosie, teama, cant.
O lume casa-n care numai straini gasesc, ratacitor prin toate. As bea cu dor din lacrima ta transformata in licoare blestemata sa-mi rapeasca mintile.

Ma intreb daca nu vrei sa pleci din mai mult, mai departe. Ce sa iti spun? Ca stiu, ca ai dreptate, dar nu avem voie?
Ca te dor atatea si nu exista iesire? Nici macar asta nu e o sansa. Stii..