Monolog

De ce bați la ușa somnului meu? Te întorci din luminile prăfuite ale unei uitate copilării și zgudui cu degete reci zăbrelele ființei mele. Cu priviri albastre urli sub fereastra asumatei mele nebunii întreaga încrâncenare a unui mileniu de ură și, fir cu fir, dărâmi ultimul vis ce-mi cutreieră pleoapa. Te întreb de unde vii atât de singur și însingurat. Și tu îmi răspunzi că din adâncul ființei mele pustiite de ființa ta. Aș vrea să tac, dar amintirea ta îmi zdrelește pieptul și atunci tângui încetișor risipita melancolie a zilelor seci. Să te uit nu știu, să te am nu vreau, să te alung nu pot. De ce te-ai întors să-mi spulberi somnul? Tu nu mă mai iubești deloc?