Þării, în ploaie

Plouă în București... Asfaltul se zgribulește sub picăturile calde care ar putea fi atât de plăcute dacă ar fi una două trei, dar sunt de fapt atât de chinuitoare fiindcă sunt o mie două trei. Se contorsionează, se chircește, fierbe în clocote ca uleiul în tigaie, împrăștiind mirosul lui dulceag de bitum cărnos. Parcă simți brânza cu roșii, castraveți și multă pâine proastă, alături de nelipsitele șosete muncitorești puse în slujba asfaltărilor repetate de parcă o singură ploaie biciuitoare ar fi de ajuns să tortureze până la moarte asfaltul scoțând de la el și laptele supt de la mumă și salariile nesimțiților de primari comparate cu pâinea multă și proastă pe care o împart muncitorii la drumuri și poduri, câinii vagabonzi și cu tine muncitor bugetofag prin spitalele țării. De asfalt, muncitori, primari și de ploaie țara asta se declară la știri mulțumită. Numai tu și desigur maidanezii mâncați pâinea degeaba, călcați asfaltul degeaba, cerșiți degeaba un post în sistem, ca și cum țara asta săraca v-ar datora ceva vouă, muncitori inutili prin spitalele ei. Din mâinile tale ostenite țara n-a scos până azi nici o șaibă, nici un centimetru pătrat de asfalt puturos, nici măcar un lătrat grijuliu pe-nserat. Și mai stai ca un prost în ploaie, la multe ore după ce ți s-a terminat programul de muncă așteptând tramvaiele țării pe care nu le mai meriți demult.