Eu sunt José

Anxietate… Dumnezeu știe că as putea fi considerată expertă in domeniu. Dar câteodată accesele mele de frică par mici furtuni într-un pahar de apă și spaimele altora își fac loc în pieptul meu. \"Toate numele” a lui José Saramago este cartea care m-a purtat la început prin toate cotloanele temerilor mele, pentru a mă arunca apoi în spaime nebănuite. Cred că am citit despre destule orori și vreau să vă mărturisesc că niciodată nu m-am trezit dimineața bântuită de groază. Și atunci veți întreba: cum te-a făcut o carte despre un arhivar să-ți pierzi somnul? Nu știu să vă explic, dar voi încerca să vă conving să o citiți. O Portugalie în sepia, un anti-erou plicticos și enervant, o poveste cu sfârșit dezamăgitor, bazata pe un pretext puțin credibil – din toate acestea, un romancier ca Saramago dă naștere unei cărți copleșitoare tocmai prin simplitate. Am simțit, în timp ce citeam și multe nopți după aceea, praful arhivei lui José, acoperindu-mi chipul și înecându-mă. Chiar și acum simt o usturime în gât și din când în când tușesc, încercând să înlătur colbul care îmi zgârie plămânii. Și ce e mai important e că, de când am luat din nou în mână cartea lui Saramago, numai vederea copertei mi-a reamintit toată teama pe care am simțit-o în timp ce o citeam. Mă simt din nou copil, terorizată de cine-știe-cine fantasmă a nopții, trăind spaime cumplite, imposibil de numit, produse de întâmplări minuscule, așa încât momentul declanșator se pierdea, dizolvat în mare de emoții care mă striveau. Micuțul meu arhivar găsește într-o zi, zi care începuse absolut normal, o fișă care îi va zgudui din temelii viața ternă. Nu știu de ce a ales acea femeie, sau de ce măcar a ales o fișă și nu și-a continuat liniara lui existență. Tot ce știu e că dintr-o dată se vede prins într-o morișcă pe care ar putea-o opri în orice secundă. Dar, vai, curajul și inițiativa lui s-au epuizat demult. Așa că deși e cu adevărat terorizat, atât de înspăimântat încât m-a îngrozit și pe mine, târându-mă în psihoza lui, nu găsește nici o ieșire. De fapt salvarea îi este la îndemână, doar că se teme mai mult de întoarcere la viața lui decât de torentul in care s-a prins. Așa că se va îngropa în nebunia asta mistuitoare ca și cum găsirea și salvarea de la uitare a femeii misterioase ar putea compensa lașitatea întregului său destin. Își va construi minciuni complicate, eșafodaje obositoare de argumente și explicații din disperarea de a nu greși, uitând că îți trebuie încredere și talent pentru a disimula cu succes. Cu cât încearcă mai mult să evite erorile, cu atât se împiedică mai mult în plasa minciunilor stângaci plăsmuite. Îl simt parcă, zbătându-se fără putință de scăpare, cu adevărat bolnav datorită conștiinței care nu-i dă pace, dar neputându-se rupe din superba rătăcire prin viață.