Jurnal de balcon

Lumeeeeee, vino să vezi cum plouă la mine în balcon! Plouă frumos, cu oțâră de soare (bunica zicea că-s multe fete mari gravide, da’ n-am înțeles niciodată cum or fi ălea fete mari gravide??!!). Mai fulgeră câteodată spre asfințit și mie tare îmi mai place când fulgeră, că sper mereu ca data viitoare m-o nimeri pe mine. Blonda mea (e vopsită) și cu mine stăm la taină la un ceai cu lapte (englezesc obicei, mi-e greață de el). E după-amiază și e momentul nostru de respiro, de respiro și, bineînțeles de bârfă. Vecina de la unu își întinde rufele în balcon. Multă lenjerie intimă bărbătească, nu prea curată deși săraca a spălat-o. Nu toate petele pot fi scoase. Dar o scutura bine și ne-o arată mândră. E dovada clară că e SOÞIE și asta ar trebui să ne lase fără cuvinte. Nu contează cum e, e al ei și ține cu dinții de el. „Să și-l ție sănătoasă, dar să nu-și mai plimbe țoalele împuțite pe sub ochii noștri, bombăne blonda” (v-am spus că e vopsită). Mdea, ușor de zis, dar fără rufe murdare, nexam statut, nexam nevastă. Fără astea ar fi doar o oarecare pe-acolo care își desface picioarele cu adresă precisă, dar așa are o aură de martiră printre babele de la scara doi. Când trece ea dimineața la serviciu mirosind a parfumul scump dat peste transpirația de ieri („100 de Euro, a dat, fetelor, bărbatu-meu pe el, că mă iubește… dacă aș dormi cu el în pat, m-ar lua de trei ori pe noapte, dar eu nuuu…, nu dorm, fata mea, cu el că mie nu mai îmi place, mi-a ajuns.”), toate o căinează: „Uite, săracă, sfântă nu alta, și câte mizerii îi face nenorocitul…” Dar pentru ea e suficient că până la urmă tot la ea se întoarce, din ce în ce mai ciufulit și mai obosit. Așa cum e el îi oferă cel mai important lucru pentru ea: e în rândul lumii și nu stă ca noi să bea ceai cu lapte (bleah) și să vorbească despre Murakami. Trece vecina de la trei: un ochi puțin vânăt, mers ușor șchiopătat. Babele se repliază repede: „Uite-o, maică, săraca… o bate ăla ca pe fasole. Și ce femeie cuminte, profesoară. Dar de ce nu l-o lăsa pe nemernic eu nu pot sa pricep. Copii nu au, casă are, tânără încă e, și frumoasă… că de aia o și gelozește așa.” Se oprește un pic lângă ele, se scaldă în compătimirea ce le inundă ochii lăcrămoși: „Nu știu, doamnă, că mi-a mâncat ficații de trei ani. Nu mai știu cum să scap de el.” Nu-mi vine să cred. Aseară venise să ceară o cana de orez. Aiurea, pretext, venise să-mi spună ca vecina ei de palier a înnebunit. „Auzi, dragă, să dea divorț… Ce-o fi în capul femeilor astea??!! E drept că bărbat ca al meu mai rar, nu știu ce m-as face fără el, dar nici Neluțu nu e de aruncat. Tu ești tânără, nu știi, bătea câmpii instalată comod în bucătăria în care nici nu o invitasem, dar îți spun eu. Al meu? Pâine lui Dumnezeu, nu alta. Mai bea el din când în când, dar ce bărbat e ăla care nu bea??? Neluțu le are cu femeile, e drept da’ în rest… Eu i-am zis: nu fi, tu, proastă, să dai tu verigheta de pe deget. Auzi, să zică toate că ești divorțată, adică nu ai fost în stare să-l ții lângă tine. Tu nu știi, că ești tânără și curată…” (Aiurea, vrea să sublinieze că sunt deja prea bătrână să mai fiu nemăritată). Acum vad că s-a răzgândit. Las’ că-i trece… Blonda îmi zice: „Eu pe asta chiar n-o mai înțeleg. Îmi pare așa rău de ea și nu știu cum să o ajut.” (Ete, aici mă întreb dacă e vopsită.) Cum să-ți pară, frate, rău dacă stă ca vițelușa? I-o place, zic, n-am altă variantă credibilă. Mamaiele dezbat: „Ce să facă, săraca, e și ea femeie măritată. Nu poate să plece așa, ca ultima neisprăvită. Dar rău îmi pare de eaaaaaaaaa…. Mi se rupe sufletu’, sărăcuța”. Aiurea, își zice: „Las’ s-o bată, o ști el de ce.” Asta ajunge sus, apartamentul ei e deasupra mea. Se duce în baie, pesemne să se spele pe mâini. Și o aud: „Iubițică, ce i-ai cumpărat soțioarei tale?” Blonda mea trage cu sârg din țigară (mda, e vopsită, precis). Mai iau o gură de amestec ciudat din cană și zâmbesc lămurită. Tocmai îi aud făcând ceea ce ei numesc dragoste. Zgomotos, în baie, unde se aude și când respiri (Ia de-aiciiii…). Blonda trage din țigară de zici că e ultima și se înroșește puțin. Mă grăbesc să o liniștesc: „Stai liniștită, așa fac mereu. Nu e chestie mai bună pe lume decât una mică de-ampicioarele, să te audă tot blocu’. Si dacă mai e și după bătaie, e și mai savuroasă.” Ne întoarcem la Murakami al nostru, babele la dezbaterea ultimei ediții „Din dragoste” și totul revine la normal. Timpul trece și nu se mai întâmplă nimic. Mult mai târziu: blonda a plecat, am aruncat restul de ceai și stau în ploaie pe balcon. Aștept să mă spele de toată mizeria pe care o văd și pe care o port. Nu pot decât să-mi rod buzele și să tac. Și să mă rog pentru ploaie, cât mai multă ploaie…