poem

deja simțeam gustul cuvintelor legate
de ura care stă undeva adânc și privește prin ochii mei

cu asemenea dezacorduri gramaticale vii tu marite Dan Mihut si te infatisezi cititorului? Ia pune mata frumusel manutza si refa paragraful respectiv, ceva cu statea si privea. Ce strategie interesanta ai de a-ti chema cititorii.

dezacordul e numai în capul tău, caragea! mai citește o dată și nu te grăbi să pasezi că ești în off-side!

am citit inca o data, sugerez trecerea la imperfect si nu ma lua cu offside ca nu cunosti regulile. Daca vrei sa-l lasi asa, este fix aiurea. Tu faci bineinteles ce vrei. Daca ai nevoie de ajutor, poti sa strigi. Parca s-a mai revigorat atmosfera pe Agonia nu?

ți s-o fi părând ție eiurea, dar schimbarea timpului gramatical (că doar vorbim de concordanță, nu de acord) e o tehnică, sau o tactică (asta ca să fiu pe înțelesul tău) dicursivă. așa că stai pe linia de trei sferturi și fii calm, rugby mai știu și alții, chiar dacă nu așa de bine ca mata.

dragă domnilor, amândoua variante valabile. mihutu prea complicat ca sa nu se prinda de simplitatea exprimarii celeia. Caragea, cam cu paru mi se pare:))

Zâmbetul final e un rânjet (diabolic)?
începusem să zâmbesc, deja simțeam gustul cuvintelor legate
de ura care stă undeva adânc și privește prin ochii mei

PS Să-l înțelegem pe dl Caragea care confundă limba română cu engleza adică doar prin engleză există niște reguli în care se face(obligatoriu) o concordanță între timpurile verbelor (în frază).

pasajul in discutie este corect, fara probleme.
Se subliniaza ideea ca ura este prezenta;
autorul nu se elibereaza de aceasta perceptie, nu se plaseaza deasupra, in pozitie de martor ori povestitor omniscient, ci, dimpotriva, o scoate in fata. Prezenta urii este mai importanta chiar decat \"naratorul.\"

asa vede nea gogu

Poemul e bine conturat și abordează o temă nu tocmai la îndemână. Nu-mi mai amintesc cine a scris o povestioară cu un tată care bătea câte un cui într-o ușă pentru fiecare greșeală a fiului. Curios, fiul l-a întrebat de ce. A primit răspunsul și tatăl i-a mai spus că poate scoate cuiele dacă face și fapte bune. Nici nu mai știu exact cum se termina (am citit-o prin clasele primare), dar parcă rămăseseră amândoi cam triști când, într-un final, în ușă nu mai era niciun cui, ci numai găuri.

Aici observ ideea unui transfer, a unei moșteniri inevitabile și costisitoare. I-aș da un alt titlu, ceva care să exprime relație asumată sau altceva.

trist. o poezie bună care ar fi putut fi mai succintă. prefer începutul. apoi se mai voalează... dar place.
într-adevăr, practica violenței, în acest caz \"ereditară\", te poate seduce foarte ușor.

Intr-adevar, era odata un mos si fiul sau, fiu cam sturlubatic, care facea rele. Tatal bate cate un cui in usa ptr fiecare fapta rea a fiului, si, cand ajunge pe patul de moarte, usa era plina de cuie. Fiul, vazand astea, incepe sa faca fapte bune si scoate cate un cui ptr fiecare fapta buna. Cand scoate ultimul cui vine la tatal intr*un suflet:
- Tata, tata, am scos toate cuiele!
Tatal ii raspunde:
- Si gaurile?...


Da cu siguranta domnu poet Silisteanu ar fi spus-o mult mai frumos si mult mai de dimineata ;)

silviu, adriana, dan, costin, monica, dorin,

mulțumesc pentru intervenții! v-au dus cuiele unde v-au dus, știam și eu \"învățătura\". atavicele, dragi prieteni!