Eu... sunt o maimuță tristă
Ce-ngheață-n orașul vopsit
Cu biserici închise, bizare
Și îngeri cu chip împietrit
Zăpada eterna risipă
Murdară icoană din cer
Îngroapă neveșnica-aripă
Lovită în
Îngerul meu orb
se plimbă prin orașul cuvintelor
împidicându-se de secretele noastre
până când jocul nostru rostogolindu-se
l-a ucis...
și cuvintele au rămas nelocuite
goale
ca un mormânt
un înger obosit
a venit într-o seară
l-am lăsat să adoarmă
într-o mică camară
dimineața s-a dus
ca un vis de copil
lăsând ușa deschisă
din-năuntru afară
să-l aștept, să mă rog
peste
Cercul s-a-nchis infinit
cu aripi deschise, bolnave
în grădina tăcerii-mpietrit
îngerul era doar un iubit...
semn de-nceput și sfârșit
te-alungă atunci când te cheamă
pe-alei ostenite-n
îți aduci aminte noaptea
când de îngeri ne vorbeam
între două continente
despărțite de un geam
astăzi când zăpada rece
m-a găsit privind în zare
n-am știut răspuns a-i trece
peste vorbele-i
Când vii în orașul cuvintelor
lasă-un semn
că n-a murit încă
pentru tine
vreun înger speriat
de aripile de oțel
ale speranței că există
Când vii în orașul cuvintelor!
ocolește grădina
cu două ace-ai prins acele versuri
într-un tablou cu fluturi și cu gâze
tot aripi, spun, tot aripile moarte
ce au căzut lovite de-o mașină
acele versuri... însă se vor naște
în fiecare clipă
E toamnă, e frig și e soare
Bacovia se scaldă-n cuvinte
Cu aripi prea lungi și bizare
Crispate ca două morminte
Citește, surâde și minte
Sunt galbene foile toate
Când tot ce-a rămas să
Nu sunt nimic din ce-aș putea să fiu
Nu sunt nici înger, nici copac, nici stâncă
Sunt doar un om care trăiește încă
Între iluzii, moarte și desfrâu
Sunt doar un evadat din închisoarea
O creangă ruptă de cireș înflorit
A scris pe nisipul grădinii mele
Un vers ne-nțeles ca un răsărit
De lună și stele
Altfel cuvintele de piatră sunt la locul lor
Ca niște priviri de
Un tunet
e-o simpla chemare
ce vine de sus
către noi,
picurând
cu a timpului ape
din al stelelor ude
noroi,
ne-ajunge
\'napoi și \'nainte
ne-apasă cu sare
pe umerii goi,
Poate să și ningă–acum
Stelele sunt moarte
Poate să și ningă-acum
Când mai căutăm prin scrum
Globuri de lumină sparte
Au tăcut cu-n țipăt dulce
Ale cerului mistere
Au tăcut cu-n țipît
Copacii triști
au înflorit din nou
cu flori ecleziastice
pentru catedralele iubirii
Din stupul cuvintelor
roiul însetat și flămând
calcă-n picioare culorile
murdărindu-se cu polen
De tarmuri stelele se frang
Ca-ntr-o poveste foarte veche
In care suflete pereche
Iubesc si plang
Copacii gemeni , dar ceresc ,
Le-arata calea-n cautare
Si ele-urmand acea carare
Lacrimile mestecenilor, verzi
brațele mestecenilor albe
pietrele pe care-am putea sta împreună
și muntele puțin mai departe...
toate acestea au fost scrise -
și spinii
în afară de cele
Am colorat zilele
Petrecute împreună
În mov, portocaliu și albastru
Celelalte sunt albe
Și-așteaptă
să le colorăm împreună…
spune-mi de ce…
iubirea noastră
mov, portocaliu și
Focul amurgului,iubito
In vantul tanar razvratit
Se zbate ca-n acele jocuri
De care nu ne-am amintit
In el ne e destinul,monstru
Cu limbile-i metal topit --
Durerea shi iubirea noastra
două aripi
desprinse
una de alta
o tremurătoare
dorință
de plutire
sidef și agat
opal...
diamante de rouă
toate, toate
într-o pânză
de paianjen
două aripi
desprinse
una
doi fluturi se rotesc
în jurul lămpii mele
parcă fără să se cunoască
unul pe celălalt
seara s-a lăsat
mătase albastră
peste globul de cristal
vrăjit al timpului
cineva de foarte
Cu două ace-ai prins acele versuri
Intr-un tablou cu gâze și cu fluturi,
Tot aripi, spun, tot aripile moarte
Ce au cazut... lovite de-o mașină
Acele versuri însă se vor naște
In fiecare
Aseară
am trecut printr-un înger
transparent
care încerca să-mi vorbească.
Pentru că n-am simțit
nimic
m-am întors înapoi
prin El
și-am trecut iar
prin îngerul transparent
care
Magnoliile erau încă în floare
iubirea era încă în păcat
inelul de mare, sărat
ca valul sărută și moare
ca valul sărată e clipa
se naște pe sine mereu
în veșnica-i moarte, un zeu
își
Ingerul și-a făcut
din durere
o haină
pe care-a-mbrăcat-o
peste aripi
ascunzându-le
A plecat așa
din lăcașul său
mai departe
Singur
*
Dar amintirile
De o mie de ani
Pe țărmurile fluviului
malul putrezește încet
odată cu caii morți
în războaiele îngerilor
sălciile strâmbe și ude
măncate de viermii molateci
plâng lipicios și murdar
pătând rochiile