Cristian Fara

Eu... sunt o maimuță tristă Ce-ngheață-n orașul vopsit Cu biserici închise, bizare Și îngeri cu chip împietrit Zăpada eterna risipă Murdară icoană din cer Îngroapă neveșnica-aripă Lovită în

Îngerul meu orb se plimbă prin orașul cuvintelor împidicându-se de secretele noastre până când jocul nostru rostogolindu-se l-a ucis... și cuvintele au rămas nelocuite goale ca un mormânt

un înger obosit a venit într-o seară l-am lăsat să adoarmă într-o mică camară dimineața s-a dus ca un vis de copil lăsând ușa deschisă din-năuntru afară să-l aștept, să mă rog peste

Cercul s-a-nchis infinit cu aripi deschise, bolnave în grădina tăcerii-mpietrit îngerul era doar un iubit... semn de-nceput și sfârșit te-alungă atunci când te cheamă pe-alei ostenite-n

îți aduci aminte noaptea când de îngeri ne vorbeam între două continente despărțite de un geam astăzi când zăpada rece m-a găsit privind în zare n-am știut răspuns a-i trece peste vorbele-i

Când vii în orașul cuvintelor lasă-un semn că n-a murit încă pentru tine vreun înger speriat de aripile de oțel ale speranței că există Când vii în orașul cuvintelor! ocolește grădina

cu două ace-ai prins acele versuri într-un tablou cu fluturi și cu gâze tot aripi, spun, tot aripile moarte ce au căzut lovite de-o mașină acele versuri... însă se vor naște în fiecare clipă

E toamnă, e frig și e soare Bacovia se scaldă-n cuvinte Cu aripi prea lungi și bizare Crispate ca două morminte Citește, surâde și minte Sunt galbene foile toate Când tot ce-a rămas să

O creangă ruptă de cireș înflorit A scris pe nisipul grădinii mele Un vers ne-nțeles ca un răsărit De lună și stele Altfel cuvintele de piatră sunt la locul lor Ca niște priviri de

Un tunet e-o simpla chemare ce vine de sus către noi, picurând cu a timpului ape din al stelelor ude noroi, ne-ajunge \'napoi și \'nainte ne-apasă cu sare pe umerii goi,

Poate să și ningă–acum Stelele sunt moarte Poate să și ningă-acum Când mai căutăm prin scrum Globuri de lumină sparte Au tăcut cu-n țipăt dulce Ale cerului mistere Au tăcut cu-n țipît

Copacii triști au înflorit din nou cu flori ecleziastice pentru catedralele iubirii Din stupul cuvintelor roiul însetat și flămând calcă-n picioare culorile murdărindu-se cu polen

De tarmuri stelele se frang Ca-ntr-o poveste foarte veche In care suflete pereche Iubesc si plang Copacii gemeni , dar ceresc , Le-arata calea-n cautare Si ele-urmand acea carare

Lacrimile mestecenilor, verzi brațele mestecenilor albe pietrele pe care-am putea sta împreună și muntele puțin mai departe... toate acestea au fost scrise - și spinii în afară de cele

Am colorat zilele Petrecute împreună În mov, portocaliu și albastru Celelalte sunt albe Și-așteaptă să le colorăm împreună… spune-mi de ce… iubirea noastră mov, portocaliu și

Focul amurgului,iubito In vantul tanar razvratit Se zbate ca-n acele jocuri De care nu ne-am amintit In el ne e destinul,monstru Cu limbile-i metal topit -- Durerea shi iubirea noastra

două aripi desprinse una de alta o tremurătoare dorință de plutire sidef și agat opal... diamante de rouă toate, toate într-o pânză de paianjen două aripi desprinse una

doi fluturi se rotesc în jurul lămpii mele parcă fără să se cunoască unul pe celălalt seara s-a lăsat mătase albastră peste globul de cristal vrăjit al timpului cineva de foarte

Cu două ace-ai prins acele versuri Intr-un tablou cu gâze și cu fluturi, Tot aripi, spun, tot aripile moarte Ce au cazut... lovite de-o mașină Acele versuri însă se vor naște In fiecare

Aseară am trecut printr-un înger transparent care încerca să-mi vorbească. Pentru că n-am simțit nimic m-am întors înapoi prin El și-am trecut iar prin îngerul transparent care

Magnoliile erau încă în floare iubirea era încă în păcat inelul de mare, sărat ca valul sărută și moare ca valul sărată e clipa se naște pe sine mereu în veșnica-i moarte, un zeu își

Ingerul și-a făcut din durere o haină pe care-a-mbrăcat-o peste aripi ascunzându-le A plecat așa din lăcașul său mai departe Singur * Dar amintirile De o mie de ani

Pe țărmurile fluviului malul putrezește încet odată cu caii morți în războaiele îngerilor sălciile strâmbe și ude măncate de viermii molateci plâng lipicios și murdar pătând rochiile