Cristian Fara

Îngerul cu puține cuvinte și vechi de o sută de ani simplu - iubea în veșminte binare, înțeles de profani un geam luminos peste zare în matrici externe stigmat un nume în

Poți să visezi în ochii dimineții extazul cast al stropului de rouă poți să-nțelegi în aripa amiezii lumina-nchisă într-un ocean din cer poți să iubești în purpura-nserării epuizând

Noaptea-ntrebărilor mele stigmata cădere-n neființă rășina de lemn de căință ardea dureros în perdele fumul bolnav de țigară colerică fugă-n destin verbul eșuat în venin în sânge damnat se

Ne naștem rar, din ce în ce mai rar deși murim adjectivând retor aceleași vorbe fade, ca-ntr-un circ săbaticii cu gratii în decor în alveole sterpe, generăm facil lucidități

Clipele inerte, recesive navighează pe retina absentă fade constelații piramidale ard în crepuscul celulele timpului expiră în anatomii baudelairene cu inflorescente opace exaltând

Mugurii toamnei din noi încolțiseră-n cale pășeam pe cuvinte-mpletite în nori, cu tăcerile tale între noi, sprijiniți de-ntrebare cu aripi betege și moi îngeri căzuți -- în visare împărțeau

E toamnă și frigul pe buze Apasă eternul sărut Când sclava uitatelor muze Cu toane, cu mofturi și scuze Poesis se-ascunde-n trecut Tu vino în brațe-mi și-așteaptă Cuvântul ce-atunci a

Am început să tac când am intrat prima oară în sufletul meu de atunci rătăcesc înăuntru pierdut în propriul meu adânc nu mă mai gândesc să mă întorc înainte nici să merg înapoi pentru că

Doar o privire a ta a fost îndeajuns să răstoarne un car de stele. O noapte întreagă am stat în genunchi să le culeg din iarbă. Un car de stele...

Ne naștem îngeri și murim iubind în catedrala sufletului nostru ca-ntr-un blestem o altă jumătate dintr-un alt suflet ce-a murit iubind necontenind destinului aripa îndurerarea ai

Erau două ierni egale... dacă vrei tu făcute una din cealaltă din aceleași zăpezi în aceeași secundă ningând în ele însele ca un poet oarecare pe țărmul de la răsărit al

Îngerul cădea cu aripi deschise din adâncile vise în culorile moi Îngerul cădea lovindu-se în cuvinte cuminte cu ochii de fier Îngerul cădea între iubirea ta și-a mea întârziind ca o

Îndepărtarea picura între noi ca o romanță andaluză între chitară și mâna lui Zsapka noaptea fâșia ca și discul iubirea... durea puțin ca și timpul pe care copacii înghețați l-au vegheat

Cuvinte frumos otrăvite citesc cu ochii-durere lumina - ecranul secundei orbește înceata cădere * Copacul murea leneș pasărea murea grăbit statuia plângea împietrit omul privea în

Stânca rezemată, cu frică, în mare plângea cu lacrimi de nisip, valul, ca o altă iubire, se spărgea cu lacrimi de sare sculptându-și veșnicia-n mistere murind împreună în mare val și stâncă-n

Chiar dacă anul laș se va termina Și eu nu voi fi acolo Cu sufletul de vânt și de piatră Să mă sparg la fiecare cuvânt Ca o lacrimă în ultimul vers Din ultima strofă a poeziei Ce n-am

Sub podul gândurilor Cuvintele nerostite încă Plâng fluviul înghețat Al îndoielilor noastre

Da, am găsit de Crăciun o floare de gheață în geam singur ca un înger nebun plângeam mereu întristat ca și-acum am citit ce mi-ai scris peste an și-atunci, ca un înger nebun

Îngerului meu îi e frică și mie la fel ar putea să rănească c-o aripă ar putea dărâma vreun castel a trăit în lumina de stele a murit în tăcere de mări s-a născut din cuvintele grele s-a

Și dacă ninge e pustiu și dacă îngerii-s certați e trist Crăciunul, verde brad dintre atâția sacrificați un brad, împodobit frumos ca un blestem de împăcare cu tine însuți - nerostit de nici

Au ieșit îngerii din pereții de beton au ieșit îngerii din oțelul armăturilor și cei din scaun și cei din masă au ieșit și îngerii transparenți din sticla ferestrelor Toți, au ieșit

Pe cer sunt stelele de jar Ca ochii cei fără de nume Sau îngeri sunt de îngeri par Născuți dintr-ale mării spume Au fost zeițe, zei cândva Au fost și spirite dușmane, Un semn au fost sau

Eu... sunt o maimuță tristă Ce-ngheață-n orașul vopsit Cu biserici închise, bizare Și îngeri cu chip împietrit Zăpada eterna risipă Murdară icoană din cer Îngroapă neveșnica-aripă Lovită în

Îngerul meu orb se plimbă prin orașul cuvintelor împidicându-se de secretele noastre până când jocul nostru rostogolindu-se l-a ucis... și cuvintele au rămas nelocuite goale ca un mormânt