cristian catalinoiu

gheata s-a-mpiedicat de prag semn rău e ca un dulău vremea afară care latră mușcă te prinde în ghiară când ieși s-o-mblânzești mă abat pe lângă noroaie să nu le strivesc prea tare să nu le

e ca și cum un pom ar crește nesăbuit uite colo prima oară ne-am întâlnit nici nu știam că exiști un semn obscur prin lume erai sufereai de limbariță zâmbetul măsluit agățai peste tot primprejur

gura ei așteaptă un surâs o mișcare primprejuru-i miroase a-ndelungă răbdare te-aș primi pe aici să mai adulmec o dată din tine uite sună clipele-n noi de pe fier cad rugine se primenește de tine

e ca o întrunire de afaceriști ai nimicurilor fiecare își negociază propria putință a neputinței aici nu stă nimeni ai fi tentat să spui după fiecare privire e strecurată după obiectele care sunt

noaptea dintre noi asta înseamnă că atunci era ca acum (referințele nu se resimt decât mai târziu după ce s-au consumat) uite dă mâna să ne petrecem mâinile unul după altul o să-ți rostesc

și ar fi privit ochii ei ca pe-o înlesnire necesară uite gura aceea răscolind glasul ei privindu-mă pe furiș e o măsură a frumuseții râsul ei o așezare a liniștii în berea nepăsător sustrasă din

singurul model de inel e al meu piatra are o făcătură deloc întâmplătoare o despicătură a apelor cum numai în perfecțiune poți întâlni o desfecătură de putreziciuni de grandorile despuiate ale

sunt un cârlionț deghizat în bărbat dragostea mea plutitoare se farmecă de fiecare alunecare a privirii peste formele fecunde le-aș dori pe toate unde naiba să le caut să le găsesc să le

la paris ningea peisajul pe-o mână chipul ei fremăta fericit într-o rână o să te-aştept ferecat într-o armură frumoasă poate o să mergem la cafenea să

a sosit păru-i tras cu grebla-n jos și cu luciul parfumat soarbe mâna de bărbat ce din el se scurge tandră ochii cu miros de ambră simt privirea lui cum sună dup-o buză ca arvună și-n chenarul

să te pozez cu privirea mea pe tine ruptă-n coate plină-n sine cu încrederea vâscoasă să te prind în poză-aleasă când te mânii în mișcare și cu mâinile în care degetele-n remușcări smulg din

am fost cea care ți-am spus că nisipurile de aur pot tulbura că lumea gândește frumos și împăturește ziarul după citire că poate într-o zi o partidă de sex poate deveni nebunie și încredere am

și iar s-a-nstăpânit pe aici foaia asta strălucitoare foaie de lux neobișnuită mâinilor noastre mângâietoare de ciorne refuzate ideii de hârtie aptă scriiturii au! vorba deja s-a-nglodat în

m-aș fi admirat de tine cu vorbele atârnând în vânt poate-poate zi tu nu-i așa? mai ascultă puțin vreau să-ți măsor auzul între rigorile glasului meu nu contează ideile vocile mele se repetă

aici terasa își ascunde privirile între pereți între două șiruri înguste de ziduri renovate stăm la aer strânși între brațele șezlongurilor scurtate de necesitate spațiul nu mai trebuie nu mai ai

dacă am sta doar noi doi într-o cutie-a singurătății doar tu și eu rupți de irealitatea care poate fi uneori lumea oamenii ăștia din jurul nostru din jurul altora din împrejurimile atâtor insule

este acolo o bucată de plajă unde valurile nu s-ar sparge decât în spumă de țărm ofranda aceasta este asemenea zeului care ca să te abată de la realitate așterne la picioare ființa lui

spre noapte am adormit lângă tine afară tremura vremea stările acelea de angoase zurlii când înlăuntrul ne e posedat mișună-n noi demonii se zvârcolesc se lovesc de straturile târzii ale

aidoma ei aș fi scris despre luna în care bălăcăream câte o singură întâmplare câte o intransigență a vieții luate de-a gata în pumn la un moment dat la masa oarecum zilnică la picnicul din

sunt amintiri profunde care conviețuiesc ― ele cu mine, totodată ― ne îngăduim reciproc soarele nu se abate pe la noi multă vreme e ca un soi de polaritate a universului unde alternanța

ce blondă mi-era înserarea de-ajuns m-am lăsat dezmembrat și străpuns de mersul ei orânduit după pași ce mirosea viața a copii grași și a fum și a grilaje după colț și a plaje cu pescărușii

în seara asta am deflorat mirarea ținută virgină pentru clipele când nici imaginația nu mai ajută să crezi realității în seara asta crama s-a îmbibat de culoare răsărită din finețuri și

aș fi evitat să mă disjung ochilor voștri înfometați de pe-semne uite colo o țigancă își vinde ultima floare o spală în găleata rămasă cu apa de ieri dimineață în ea culcușește picăturile în

e ca și cum ți-ar rămâne un picior suspendat în aer o fărâmă din tine uitată în nemișcare în starea aceea primară când totul tace când existența uită să mai existe când zeii se pierd undeva prin