cristian catalinoiu

seara m-a-njunghiat pe nerăsuflate poftă de râs poftă de râs nevoie fulgerată între umbră și noapte podeaua răsuflă pașii lăsați întru neputință poftă de râs poftă de râs haina chipului se

mâna mea e ca o minte lipsă mugește în aer suplinește vorbele rotunjește cuvintele intens până devin colțuroase sunt un muc infernal prelins pe un postament de profesie alcătuirea mea e

marțea următoare mă-mbăt să visez raci verzi murmurând roșu vremelniciei să-ncolțesc clești sub halba unde soarta are gust de accize să petrec clipele deocheate doar în marginea lor doar pe

acum începi să respiri între noi lacrima aceea care spală ochiul pe dinăuntru niciodată ivită și-ntre palme un scaun pisica torcând de la unul la altul și luna cojind amintiri undeva în

față în față privirile iscodesc pereții spatele gândurilor poate liftul e ca o închisoare din care nu-ți poți evada nici măcar respirația nu ne mai știm politețea face zid între depărtările

dimineața se întinde pe pătură cu noaptea încă adormită în ghearele pisicii poză un alt pretext de a te smulge clipei niciodată adormite un alt loc unde să măsurăm aerul care

este aproape târziu să mai cauți prin semnele zilei vreo întâmplare nemișcarea se înegrește purulent acolo unde distanțe răstălmăcite sorb lumina și dau tăcerii un aer firesc când stai

limba ni se desface în fraze acestea se leapădă una câte una de propoziții spre-a le re-ntregi mai încolo propozițiile se complac în cuvinte și de aici totul devine mai simplu tot mai

încă ne urmărim viețile de pe trotuare diferite permanent cu ochii pe celălalt să nu fugă să nu se rătăcească te miri unde în vreo vitrină sub un portic pe care de fapt autoritățile (aceste

cînd te-am citit lumina tocmai se dezbrăca de-ntuneric nu era o metaforă nu dimineața își făcea de lucru ca de fiecare dată de ceva timp încoace un reper pentru deschis ochii și toate

mai am trei litere de libertate apoi mă voi deda ochilor simandicoși care mă vor desculța la picioare îmi vor pune șireturi la unghii cravate la buricele periate ale degetelor și hai să

mi-aș pune poza într-un calculator comprimat pe ecran pixelii mă vor înapoia privirilor vast ca o întrebare uitat-a fi pusă mi-aș așterne imaginea surâzîtoare și clară cu cravata înnodată înspre

am lăsat în sertarul cu sunete orice expresie vreun gând obosit privirile pe tine le-am istovit și am plecat apoi la piață la cumpărături o legătură de virgule bune de aromat înțelegerile

aici lumina stă să cadă peste urechile noastre dezlănțuite ordinea se restabilește la cântar de sub pleoapele curgând săltăreț pe sub mese tu stai în dreapta tu bărbia puțin mai sus să ți se

și câte-o seară din asta se destăinuie nouă lungă între luminile răsărite una după alta pe înălțimile stâlpilor acolo unde florile râd strălucit și unde dumnezeu veghează ca o baliză

au recuperat vederea îndelung rotunjită la masa cea alăturată unde vorbele se scurg băloase în afara gândirii și dorințele pipăie sârguincios prăbușirile astea ale serii unde femeile se bat la

ți-am văzut exoscheletul împroșcând cu trafaletul mintea-ți plină de rugine ea curba în forme fine o mișcare unduioasă timpul tot gemea prin casă c-o privire de cașmir ghiță ca un

e ca un arc așteptând să tragă mișcarea ei se mlădie sub privirea oprită am amuțit draga mea nimfă de seară am încremenit întru nemișcările tale acum cobor noaptea peste ferestrele noastre să

mă aflu printre strângătorii de vieți peticite viața funcționează aiurea aici în haltele păstrate între un lucru și altul între o culoare și-un alb-negru facil și vechi până la nostalgie caii

mâinile ei merg singure pe panta încrederii colo desfac fermoarul dincolo fac reverențe gustului tăcut de piele surprinsă te-am văzut aseară să știi cum te uitai privirea aceea a inocenței pe care

să nu mai recit cum dimineața se răstoarnă peste noi de fiecare dată azi e vremea litaniei mâine e vremea litaniei poimâine la fel umbrele ni se orânduiesc în fulguirile luminii care stă să

e aceeași dimineață în care modigliani își întinde la amintit nudurile aproape de noi întunericul mai lenevește o clipă în cearceafuri răvășite pe somn e aceeași dimineață în care începem să

înaltele fețe luminate nu le poți cuprinde se revarsă peste marginile îngustului ăsta de spațiu peste toate peste poate toate breșele se scurg înspre altundeva aici inteligeța e compactă adunată

în seara asta am privit-o-ntins sprâncenele ei ─ arcuri încordate pe firul subțire-al privirilor săgetând drumul întins între două mese între două lumi lubrifiate de amintiri diferite ai